Analiza Discursurilor D-lui Mircea Geoană în Campania Electorală 2009

1. DISCURSUL POLITIC: ÎNTRE DIMENSIUNEA PRAGMATICĂ ŞI CEA SIMBOLICĂ A COMUNICĂRII POLITICE

Cuvântul, prin puterea şi efectele sale, construieşte iluzii în planul realului, pentru ca opinia exprimată să se poată concretiza şi pentru a se reuşi manipularea prin intermediul teatralităţii şi ambiguităţii. Referindu-se la influenţa psihologică a limbajului politic, cercetătorii din domeniu au constatat complexitatea şi multivalenţa fenomenului în cauză. Astfel, savantul M. Geiz remarca faptul că limbajul politic transmite informaţia la două niveluri. Primul – nivelul lingvistic – ţine nemijlocit de sensul cuvintelor. Al doilea reflectă un complex de credinţe politice ferme, resuscitate de fiecare dată la percepţia unui anume limbaj politic. Pentru ca limbajul politic – sublinia Geiz – să se transforme dintr-un mijloc de transmitere a informaţiei într-un fel de „consecutivitate a sindromului Pavlov”, el trebuie să fie constituit din cuvinte şi propoziţii tradiţionale, bine cunoscute publicului, din formule verbale şi imagini care generează un anumit tip de reacţie a publicului. Un politician carismatic cu experienţă nu va utiliza niciodată într-un discurs politic cuvinte necunoscute şi exprimări exotice, acestea ar sustrage atenţia publicului de la esenţa mesajului însuşi. Un mesaj înţeles provoacă o reacţie aşteptată.

Astăzi rolul limbajului în domeniul politicii este cercetat din punct de vedere psihologic, sociologic, filozofic, lingvistic etc. Într-un regim politic democratic, unde actorul politic recurge la diverse tehnologii comunicaţionale în scopul seducerii electoratului, cuvântul este perceput ca fiind unul dintre principalele şi cele mai influente instrumente ale puterii. Cuvântul reprezintă cea mai importantă componentă a comunicării politice. Ce înţelegem, dar, prin comunicarea politică?

Comunicarea politică este o simbioză dintre două fenomene sociale complexe – comunicarea şi politica, de aceea însuşi înţelesul dat comunicării politice devine extrem de confuz. Pentru antropologul Claude Levy-Strauss, comunicarea constituie obiectul ştiinţelor sociale, stabilind o legătură între schimbul de bunuri şi de mesaje. Amintim aici că etimologia latină a lui comunicare trimite la două semnificaţii principale: a împărţi şi a transmite sau a stabili o relaţie care se perpetuează în ambiguitatea modernă ( Gerstlé, 1992).

Charles Cooley, unul dintre fondatorii Şcolii de la Chicago, înţelegea prin comunicare „mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă”. Prin urmare, nici politicul nu evită această regulă. Activitatea politică se orientează spre relevarea problemelor colective, prezentarea revendicărilor adresate autorităţilor publice, elaborarea unor proiecte pentru soluţionarea acestora, conflictul între aceste proiecte şi modul de rezolvare a lor. În oricare dintre aceste proiecte este implicată comunicarea, încât contribuţia acesteia la activitatea politică este omniprezentă fie că e vorba de socializare şi participare, fie de elaborarea programelor, de mobilizare sau negociere ( Gerstlé).

Majoritatea autorilor, însă, înţeleg prin comunicare politică un val enorm de informaţii, care poate fi constituit din cuvinte, acţiuni, simboluri. Important, însă, este – şi aceasta tinde a fi o caracteristică fundamentală –, ca mesajele comunicării politice să fie date publicităţii, iar devenind un patrimoniu al publicului larg, acesta reacţionează de fiecare dată într-un mod sau altul la ele.

Actualmente sunt cunoscute două abordări ale comunicării politice. Prima disociază între comunicare şi politică şi dă primului concept prioritate pentru înţelegerea procesului comunicării politice. A doua abordare insistă asupra consubstanţialităţii dintre politică şi comunicare. În cele ce urmează vom da prioritate celei de-a doua abordări, nu însă fără a constata că politicul fără comunicare ar fi imposibil.

Există trei dimensiuni ale comunicării politice:

- dimensiunea pragmatică;

- dimensiunea simbolică;

- dimensiunea structurală.

Cât priveşte aspectele structurale ale comunicării, ele se referă la căile prin care aceasta se desfăşoară, adică prin canale, reţele şi medii care asigură fluxul comunicaţional. În cazul comunicării politice facem deosebire între canalele instituţionale (parlamentul, administraţia publică), canalele organizaţionale (partidele politice), canalele mediatice (presa scrisă, audiovizualul, internetul).

A. Dimesiunea pragmatică a comunicării politice presupune studiul practicilor de comunicare efectivă. Aceasta se referă nu la conţinutul mesajului emis, ci la forma de relaţie socială care se stabileşte cu ocazia comunicării, adică persuadarea, convingerea, seducerea, informarea, comanda, negocierea, dominarea etc.

B. Dimensiunea simbolică a comunicării politice se referă la strategia de enunţare, la limbaj, rituri şi mituri. Or, alegerile care asigură o formă de comunicare între guvernanţi şi guvernaţi nu sunt ele oare un act ritual de participare? Comunicarea politică utilizează semnele care îi stau la dispoziţie, de exemplu, cuvintele care sunt selectate dintr-un set şi aranjate conform regulilor de producere a enunţurilor sau mesajelor. Strategia simbolurilor presupune existenţa unei opţiuni între descriere şi condensare ( Gerstlé, 2004). Simbolurile condensate se caracterizează prin supraîncărcarea semantică şi puterea lor de evocare, de identificare ori de proiecţie. (Vorbim astfel despre rasism sau despre distanţa culturală, despre naţionalizare sau despre extinderea proprietăţii publice). Limbajul şi transpunerea sa în discurs sunt considerate „dominante” ale tuturor practicilor semnificative.

Pe de altă parte, comunicarea politică a exis¬tat dintotdeauna, de când a apărut posibilitatea de a exercita puterea sau de a accede la putere, aceasta fiind, de altfel, scopul activităţii politice. Comunicarea politică a fost definită ca un ansamblu de tehnici utilizate de oamenii politici, axându-se, în special, pe sondaje de opinie, relaţii publice şi publicitate sau „un mix de tehnici de persuadare utilizate pentru influenţarea comportamentului de vot” subliniindu-se, astfel, relaţiile între actorii scenei politice: politicieni, alegători, profesionişti în consiliere poli¬tică, care intracţionează printr-un schimb de informaţii în scopul influenţării participării politice. Politicul alimentează constant spaţiul public cu teme şi practici de comunicare, nu întotdeauna printr-un limbaj adecvat. Pentru D. Wolton, limbajul şi raţionamentul politic constituie codul dominant de evaluare a agendei politice, inclusiv a agendei nonpolitice, redusă din ce în ce mai mult la o demonstraţie de forţă.

Din această perspectivă vreau să privesc spre discursurile d-lui Mircea Geoană din campania electorală 2009, când a fost la un pas de a fi ales ca președinte în turul doi după un scor strâns și o campanie electorală aprigă, bazându-mă pe discursurile apărute în EVZ, un cotidian generalist național ce are o producție editorială situată în zona premium, având un tiraj mediu de apariție, care se adresează unui public urban și educat, ediția online a ziarului cunoscând o dezvoltare accelerată în ultimii ani, fiind în prezent una dintre cele mai accesate pagini de internet din mass-media românească și Mediafax Business Center, site-ul celui mai mare furnizor de informaţie din România ,prima agenţie de presă independentă de la noi care din 1995, deţine poziţia de lider pe piaţa românească în furnizarea de fluxuri de ştiri şi informaţii în timp real.