Cultura politică și societatea civilă studiu de caz ONG-urile naționale

Cap.1 Cultura politica

Conceptul de cultură este polisemantic; în literatura de specialitate există o mare diversitate de sensuri şi semnificaţii atribuite acestui termen care au fost enunţate în definiţii felurite: nominale, genetice, structurale, funcţionale, istorice, psihologice, ostensive, normative etc. În lucrarea sa “Sociodynamique de la culture” – 1967, Abraham A. Moles semnala existenţa a peste 250 de definiţii. Iar dacă am avea în vedere diferite segmente ale culturii de ansamblu a societăţii, diferite subcomponente sau momente istorice ale morfologiei culturii, atunci numărul definiţiilor, descrierilor şi nuanţelor ar tinde să se amplifice în mod exponenţial.

În limbajul cotidian se discută, adesea, pe firul aplicaţiilor unor expresii precum: om cult, cultură înaltă, cultură de masă, cultură medie, cultură populară, cultură de elită, cultură clasică, cultură modernă, cultură politică, cultură universală etc. Toate acestea ne repun în situaţia să ne întrebăm ce este de fapt cultura? Cu siguranţă sensul modern al conceptului de cultură a fost utilizat pentru prima oară de către Edward B. Tylor şi a fost definit în lucrarea “Primitive culture” – Londra, 1871: “Cuvântul cultură sau civilizaţie, în sensul său etnografic cel mai răspândit, desemnează acel tot complex ce cuprinde ştiinţele, credinţele, artele, morala, legile, obiceiurile şi celelalte aptitudini şi deprinderi dobândite de om, ca membru al societăţii.” Astfel înţeleasă, cultura constituie un rezultat al dezvoltării mentale, spirituale şi organizaţionale a societăţii. În acelaşi secol, termenul de cultură a fost corelat, până la identificare, cu cel de civilizaţie. A. Comte, de pildă, considera că civilizaţia constă în dezvoltarea spiritului uman, în dezvoltarea acţiunii omului asupra naturii care este, de fapt, consecinţa directă a dezvoltării spiritului. Ulterior, O. Spengler avea să susţină că civilizaţia constituie destinul inevitabil al unei culturi, reprezintă stadiul cel mai exterior şi mai artificial la care poate ajunge specia umană. Pornind de la astfel de conotaţii, în secolul nostru s-a operat amplu cu expresiile “cultură materială” şi “cultură spirituală”, “cultură explicită” şi “cultură implicită” (valori spirituale, atitudini, idealuri, simboluri etc.), “cultură reală” şi “cultură ideală”, “subcultură” şi “contracultură”, transmitere culturală, aculturaţie etc.

Indiferent de tipul de discurs referitor la cultură, în subsidiar toţi sociologii sunt de acord asupra câtorva note definitorii ale conceptului. Astfel, idei de genul: cultura este un produs socio-istoric care dă măsura omului, prin cultură omul se deosebeşte de toate celelalte specii ale biosferei, cultura cuprinde toate achiziţiile agenţilor acţiunii sociale rezultate din creaţie, cultura este tot ceea ce este învăţat în cursul vieţii sociale şi transmis din generaţie în generaţie, este moştenirea învăţată şi socialmente transmisă etc. întrunesc acordul antropologilor, sociologilor, umaniştilor. Astăzi este evident pentru toţi cei care studiază societatea şi istoria ei că orice comunitate umană, orice agent al practicii sociale (individ, întreprindere, partid politic, stat, elită politică etc.) posedă o cultură specifică, concretă, care influenţează, determină dezvoltarea totală a membrilor componenţi. La naştere, orice individ uman găseşte o cultură gata constituită (modele, tipare, paradigme, coduri, simboluri, obiceiuri, tradiţii, norme, mentalităţi, valori). Omul va asimila, va dobândi umanitatea pe măsură ce va deveni un subiect cultural, pe măsură ce-şi va interioriza valorile culturale. Aceasta se obţine prin educaţie, autoeducaţie, prin acţiunea factorilor de socializare. Prin transmitere culturală (sau, prin ceea ce Ralph Linton numea, “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”) fiinţele omeneşti s-au transformat în specia dominantă pe Pământ. Într-un astfel de sistem de referinţă cultura politică deţine locul ei specific şi joacă un rol privilegiat.

Expresia cultură politică a fost introdusă în politologie în ultima jumătate de secol, mai ales în preocupările cercetătorilor americani. Desigur, au existat termeni generici care acopereau aceeaşi realitate cu multe secole înainte de apariţia acestei expresii, termeni utilizaţi într-un discurs enciclopedic, cu o conotaţie contemplativă sau metafizică. Dar de această dată expresia a fost astfel definită (de pe poziţiile filosofiei pragmatice) încât să poată fi utilizată pentru a compara sistemele şi regimurile politice contemporane, pentru a desprinde tendinţe, reguli şi mecanisme de intervenţie în viaţa politică în sensul adâncirii democraţiei, a sporirii eficienţei activităţilor de guvernare, de gestiune a afacerilor publice. Primele studii empirice, sociologice au fost dedicate deci culturii politice a democraţiei şi structurilor, proceselor sociale care o susţin. Gabriel A. Almond şi Bingham G. Powell, în 1966, scriau: “Cultura politică este un model de atitudini intelectuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă. Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente: orientări cognitive, exacte sau mai puţin exacte, pe tema subiectelor şi convingerilor politice; orientări emoţionale, sentimentul ataşării, angajării, respingerii în raport cu subiectele politice şi orientări estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice, ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice”. ) Cu alte cuvinte, cultura politică reprezintă întreaga reţea de orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se raportează la sistemul politic. În acelaşi spirit, Lucian W. Pye concepea cultura politică drept un set de credinţe şi atitudini care dau sens vieţii politice şi care oferă regulile menite să regleze comportamentul politic. Ea cuprinde atât idealurile politice, cât şi normele cu care se operează în politică. La fel, politologul englez Al. Ball considera că în ansamblul ei, cultura politică se compune din atitudini, credinţe, emoţii şi valori ale realităţii legate de viaţa politică. Iar francezul Y. Schemeil preferă expresia “culturi politice”, care ar sugera pluralismul cultural, pentru că în realitate nu există o cultură politică unică; pot însă exista note comune ale acestor multiple culturi politice: atitudinea faţă de sistemul politic, credinţele şi semnificaţiile politice pertinente pentru o colectivitate.

Toate aceste definiţii ale culturii politice au ca numitor comun faptul că înfăţişează predilect dimensiunea subiectivă a practicii politice, se referă explicit la dimensiunile psihologice ale politicului care sunt, în esenţă, trei: cognitivă (cunoştinţe, explicaţii, interpretări, anticipări referitoare la evenimentele politice interne şi externe); afectivă sau emoţională (exprimată în afecte, disponibilităţi afective, sentimente, pasiuni etc.), care au un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic şi dimensiunea evaluativă exprimată în judecăţile de valoare cu referire la evenimentele şi procesele politice în funcţie de scara de valori la care individul a aderat. Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic şi funcţional rezultând trei stări de spirit ale populaţiei în raport cu politicul: aprobare, apatie şi alienare.