Cultura Postmodernă și Caracteristicile Sale

Cultura postmodernă este un concept impus de teoreticieni pentru a exprima şi delimita universul cultural contemporan faţă de cel din perioada modernă. Cultura postmodernă ar fi echivalentul cultural al societăţiilor postindustriale, al societăţilor informaţionale, cu o economie bazată pe cunoaştere, societăţi dominate de noile mijloace electronice de informare şi comunicare. Aşadar, ar exista o relaţie organică între cultura postmodernă şi postmodernitate ca structură de ordin socio-economic. Raporturile dintre cele două niveluri sunt însă mai complexe; anumite manifestări şi trăsături ale culturii postmoderne au apărut în contextul social al modernităţii sociale, ca orientări stilistice, literare, filosofice şi ştiinţifice, filoane ce se vor dezvolta ulterior.

Cultura postmodernă trebuie privită, în ansamblul trăsăturilor sale, ca fiind rezultatul unei schimbări globale de paradigmă culturală. Este o cultură ce se caracterizează printr-o nouă viziune asupra lumii, asupra cunoaşterii şi a creaţiei, prin noi coduri şi limbaje, prin noi practici expresive, printr-o nouă relaţie dintre cultură şi societate. Trăsăturile ei caracateristice (adesea contrastante) vor reieşi din prezentările unor teorii care au abordat din abundenţă în ultimul timp acestă temă. În unele aspecte, cultura postmodernă răstoarnă perspectivele impuse de cultura modernă, pe când în altele, ea dezvoltă anumite direcţii de gândire sau stiluri artistice, marginale sau recesive în perioada modernităţii, dar care au devenit astăzi predominante. O definiţie de dicţionar este imposibil de construit şi ar fi în dezacord chiar cu spiritul acesti culturi, ce desfide canoanele, reperele, convenţiile, pretenţiile de obiectivitate, valorile considerate absolute.

Totuşi, sub pana celor care încearcă să înţeleagă acest fenomen contradictoriu revin frecvent trăsături precum: relativismul valorilor, perspectivismul, indeterminarea, decanonizarea, ominprezenţa comunicării mediatizate, denunţarea ideii de adevăr obiectic ca

un mit al modernităţii, construirea realităţii prin proiecţii subiective şi prin imaginile noastre despre realitate, rescrierea nostalgică sau ironică a istoriei, amestecul domeniilor şi hibridarea stilurilor, exhibarea procedeelor expresive, intertextualitatea şi autoreflexivitatea,

“noua alianţă” dintre artă şi tehnică, anularea distincţiei dintre cultura specializată (a elitelor) şi cultura de consum, coborârea artei în cotidian.

Relativismul excesiv, dizolvarea legăturilor sociale şi a reperelor valorice, “deteritorializarea” noilor elite economice, manageriale, ştiinţifice şi culturale, destrămarea raporturilor organice dintre individ şi comunitate, l-au făcut pe sociologul britanic Zygmunt Bauman să numească această epoca prin conceptul de “modernitate lichidă”. Pentru Bauman, procesul caracteristic prin care putem defini postmodernitatea este “topirea solidelor”, o metaforă ce evocă dezintegrarea şi disoluţia elementelor şi a stucturilor specifice ale modernităţii. Postmodernitatea a dus această “topire” a elementelor solide şi a reperelor valorice, care orientau în perioada modernă viziunile, ideile şi atitudinile indivizilor şi ale societăţilor într-o direcţie coerentă, inteligibilă şi raţională, până în punctul în care problemele grave ale umanităţii, de ordin existenţial şi ecologic, de natură ontologică şi morală, se impun cu o acuitate gravă şi urgentă. Postmodernitatea a provocat o “topire” mult mai profundă structurilor sociale, a valorilor şi a reperelor axiologxce decât cea pe care a provocat-o epoca modernităţii, care şi ea a însemnat o descătuşare a cunoaşterii, a indivizilor şi a societăţilor din cadrele sufocante ale lumii medievale. Postmodernitatea este o lume ce a intrat în faza ei “lichidă”, de topire, fluidizare şi dezintegrare a elementelor “grele”, a lucrurilor şi a structurilor, a instituţiilor şi a valorilor, care aveau înainte durabilitate şi prestigiu, în favoarea celor trecătoare, tranziente, volatile, instabile.

Paradoxurile modernităţii din perspectivă postmodernă

Modernitatea a susţinut cu fervoare ideea că ea aduce ceva radical nou faţă de epocile anterioare, s-a înfăţişat pe sine ca o nouă configuraţie istorică, ce depăşeşte formele trecutului, spre care a aruncat o privire superioară, uneori dispreţuitoare, arogantă. Încrezătoare în performanţele sale ştiinţifice şi tehnice, ea a văzut în trecutul premodern un loc al erorilor şi al neştiinţei, al barbariei şi al violenţelor iraţionale. Sigură de sine, precum cei care pilotau vasul Titanic, modernitatea a crezut (şi mai crede şi azi) că a devenit stăpâna naturii, prin raţiune, ştiinţă şi tehnică, stăpână pe mecanismele lăuntrice ale energiei şi ale psihicului uman.

Ambiţia ei a fost de a raţionaliza viaţa, de a spori eficienţa acţiunii, de a se detaşa de orice transcendenţă, de a seculariza viaţa, artificializând-o, de a-l proclama pe om subiect autonom, supus doar propriei sale legislaţii raţionale. Dar modernitatea, văzută ca un segment istoric ce se întinde de la Renaştere până după al doilea război mondial, s-a înecat ea însăşi în violenţe şi războaie pustiitoare, a industrializat moartea, a dezlănţuit iraţionalul, mai mult decât în alte epoci; a luat în stăpânire codul genetic şi energia nucleară, a investigat spaţiile galactice, dar a deteriorat natura şi mediul de viaţă, a modificat genetic plantele şi a reactivat maladii incurabile (SIDA, cancerele, stress-ul etc.).