Franța - modelul semiprezidențialismului

INTRODUCEREA

În elaborarea studiului comparativ sarcinile laborioase specifice au fost împărţite după cum urmează: partea introductivă a fost realizat de aportul studentei Sandu Iuliana, iar partea analitică a regimului, constituţiei şi a sistemului electoral de studentul Vlădilă George-Gabriel.

Scurt istoric al evoluţiei statului francez

Sistemul politic francez ne oferă o imagine specială dintr-o perspectivă analitică de tip istoric a evoluţiei sale. Ultimii 200 de ani de istorie politică a Franţei au primit din partea politologilor francezi eticheta de “istorie a republicilor”, evoluţia sistemului de organizare a instituţiilor politice ale statului francez alternând forma monarhiei, cu cea a Imperiului şi a republicilor. Francezii se raportează la istoria lor democratică prin intermediul republicilor numerotate. Diferite calitativ de la o epocă la alta, Republicile franceze dau seamă de o evoluţie a ideii de organizare politică de tip democratic prin intermediul a cinci republici.

Prima Republică franceză se referă la forma de organizare politică pe care sistemul francez a cunoscut-o în perioada 1792-1799. Această primă republică a fost rezultatul Revoluţiei franceze şi a urmat monarhiei absolutiste a lui Ludovic al XVI-lea, pe care Revoluţia din 1789 a transformat-o în monarhie de tip constituţional, în urma elaborării Constituţiei de la 1789, care a avut ca preambul Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. După 1789 urmează în Franţa Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon Bonaparte, unii politologi considerând că prima Republică franceză a durat până în 1804, când Napoleon a fost încoronat împăratul Franţei.

Republica a II-a a funcţionat ca formă de organizare politică între 1848-1852, ea fiind rezultatul Revoluţiei de la 1848, care a răsturnat “monarhia din iulie” a lui Ludovic Filip, al cărui punct de început a fost anul 1830. Republicii a II-a i-a urmat Imperiul lui Napoleon III.

Republica a III-a a fost direct legată de războiul franco-german, care s-a soldat cu înfrângerea Franţei, nevoită să plătească daune de război Germaniei unificate, care preia de la Franţa Alsacia şi Lorena. Ea a funcţionat între 1870-1940, an în care Camera Deputaţilor şi Senatul a predat atribuţiile mareşalului Petain. Aşa cum observă Jakub Karpinschi în ABC-ul democraţiei (1992), unii politologi consideră perioada 1940-1944 ca parte a istoriei politice care ţine de Republica a III-a, deoarece mareşalul nu a anulat Constituţia şi nu a adoptat o nouă Constituţie. Având în minte ideea regimului politic şi a statului legate de instituire prin constituire, putem accepta această din urmă periodizare.

Republica a IV-a va funcţiona între 1946-1958, când statul francez este guvernat după o nouă Constituţie.

Republica a V-a îşi începe istoria în 1958 când generalul De Gaulle, capul statului francez, va propune adoptarea unei noi Constituţii. Franţa funcţionează după această a-V-a Constituţie democratică ce instituie un nou tip de Republică până în prezent .

Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.10.1958.

După perioada de imobilism şi ineficientă a celei de a IV-a Republici, generalul De Gaulle, în calitate de prim-ministru, a trecut la elaborarea unei noi constituţii, respectiv cea din 04.10.1958 care a cuprins două idei fundamentale:

- necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituţionale ale şefului statului căruia îi revine, pe de o parte rolul de arbitru între toate forţele politice, între cetăţenii francezi şi organele statului, iar pe de altă parte, misiunea de a fi „garantul independenţei naţionale ale integrităţii” teritoriale al respectării acordurilor, convenţiilor şi a tratatelor" (art. 5 din Constituţie);

- configurarea unui Parlament „raţionalizat" ale cărui funcţii să fie limitate la controlul Guvernului şi votarea legilor, precum şi în anumite domenii ale vieţii sociale.

Constituantul francez a avut în vedere o separare netă, absolută a celor trei puteri, realizarea unui echilibru stabil între ele, şi împuternicirea Preşedintelui Republicii de a asigura medierea celor trei puteri. Este de reţinut că totuşi Preşedintele Republicii era unul din capii puterii executive.

Importanţa socială a funcţiei prezidenţiale este pusă în evidenţă cu deosebire în condiţiile moderne de guvernare caracterizate printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice de opţiuni, de strategii mai mult sau mai puţin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul interes şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetăţeni. Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest aspect. Finanţările scandaloase ale companiilor unor candidaţi, înţelegerile oculte dintre diferite formaţiuni politice, specularea de către formaţiuni de extremă dreaptă a unor realităţi sociale critice, a unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu numai a unor scandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith Cresson), ci şi a unor tulburări sociale grave, care fac necesară intervenţia Preşedintelui Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii echidistante faţă de toţi actorii politici. Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest aspect. Finanţările scandaloase ale companiilor unor candidaţi, înţelegerile oculte dintre diferite formaţiuni politice, specularea de către formaţiuni de extremă dreaptă a unor realităţi sociale critice, a unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu numai a unor scandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith Cresson), ci şi a unor tulburări sociale grave, care fac necesară intervenţia Preşedintelui Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii echidistante faţă de toţi actorii politici .

Opţiunea legiutorului constituţional pentru un executiv puternic, poate fi explicată şi de faptul că îndelungatul regim parlamentar anterior nu reuşise să dovedească faptul că este în stare să soluţioneze noile probleme, în special economice, cu care se confrunta Franţa după al doilea război mondial .

În prezent, această stare este criticată motivându-se că situaţia din anul 1958 s-a schimbat şi deci s-ar impune, reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel încât să existe o egalitate între acesta şi Guvern. Se consideră că criza algeriană (insurecţia din 13 mai 1958 privind eliberarea de sub dominaţia franceză) şi accesul la putere a guvernului De Gaulle, au fost motivele care au determinat stabilirea actualului raport între cele două puteri.

Francezii au lansat o expresie respectiv „faptul majoritar", adică acea stare de fapt în care culoarea politică a majorităţii din Parlament este aceeaşi cu cea a preşedintelui Republicii.

Dar conceptul de „fapt majoritar" a avut o evoluţie interesantă în Franţa. În anul 1986, preşedintele era socialist, iar majoritatea din Parlament era de dreapta. De asemenea, din 1995, Jacques Chirac (preşedinte de dreapta), a fost nevoit să coabiteze cu o majoritate parlamentară de stânga. Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea denumindu-l „regim prezidenţialist". Acesta se caracterizează prin :

- separaţia aproape strictă a celor trei puteri;

- preponderenţa puterii executive faţă de cea legislativă;

- concentrarea puterii de decizie statală la nivelul Preşedintelui Republicii;

- iresponsabilitatea politică a şefului statului;

- alegerea Preşedintelui prin vot universal, direct;

- numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea premierului;

- dizolvarea Adunării Naţionale de către executiv;

- responsabilitatea politică a Guvernului faţă de Parlament.