Multiculturalitate și comunicare interculturală

Multiculturalismul este discursul modernitatii tirzii, care prezinta, interpreteaza si reevalueaza experienta sociala a diversitatii si a diferentelor. In constructia identitatii sociale, multiculturalismul se opune strategiilor omogenizante ale modernitatii, considerindu-le pe acestea ca suficiente si opresive, punand accentul pe diferente si diversitate.

Ideologia multiculturalismului isi propune ajutarea comunitatilor in sustinerea culturilor lor diferite. Acest lucru insa nu inseamna ca multiculturalismul se opune schimbarii.

Multiculturalismul liberal recunoaste ca schimbarea in lumea contemporana este inevitabila, deci scopul acestei politici nu este conservarea culturilor in starea lor primara. Multiculturalismul liberal izvoraste din dorinta de reusita a membrilor societatii. Iar aceasta reusita depinde de respectul si inflorirea grupurilor culturale ale indivizilor.

Multiculturalismul pretinde respect si apreciere din partea grupurilor pentru alte culturi din societate, pretinde toleranta unei comunitati fata de cealalta comunitate, si in acelasi timp pretinde dreptul individului de a parasi propriul grup cultural sau refuzul acestuia.

Tipuri de multiculturalism :

In functie de interpretarile de baza a multiculturalismului, se poate vorbi despre multiculturalism:

a) descriptiv

b) normativ

c) critic.

a) Multiculturalismul descriptiv : priveste multiculturalismul ca fapt, atitudine, acest tip de multiculturalism este considerat de Radtke drept cinic-culinar sau consumator . In acest sens multiculturalismul se refera la diversitatea culturala a bunurilor din societatea de consum, in primul rand in industria culturii (arta, muzica, film), in domeniul comunicatiei si al serviciilor.

Aceasta forma spectaculoasa, dar superficiala a diversitatii culturale este un rezultat al globalizarii, al productiei si consumului transnational.

In acest caz toleranta culturala este doar o iluzie.

b) Cel mai des, multiculturalismul este abordat intr-un sens normativ: critica regulile anterioare privind diferentele sociale si culturale si pretinde noi norme in aceasta privinta. Conceptul de baza a multiculturalismului normativ este diferenta, care foarte des - spun criticii multiculturalismului - presupune grupuri inchise, sever delimitate. Radtke si Habermas accentueaza asupra faptului ca multiculturalismul ridicat la nivel politic intareste chiar acel lucru pe care vrea sa-l depaseasca, si anume categorii de identitate rigide, segregatia minoritatilor. Oponentii multiculturalismului sustin ca acesta duce la ghetoizarea minoritatilor si impiedica integrarea acestora in societatea majoritara.

Conform lui J. Raz, politica multiculturalismului accepta drepturile privind non-diferentierea, dar in actiunea politica considera ca importante doua judecati de valoare :

1. libertatea personala si reusita depinde de apartenenta completa si neingradita la un grup cultural respectat;

2. crede in pluralitatea valorilor, in special in valabilitatea acelor valori diferite care se materializeaza in practica diferitelor societati.

Multiculturalismul pretinde recunoasterea egalitatii de catre comunitatea politica a tuturor comunitatilor culturale valabile.

Statul - daca este multicultural - este format din diferite comunitati, si nu este proprietatea niciuneia.

c) Multiculturalismul critic, pornind de la faptul diversitatii culturale, reevalueaza conceptele si discursurile folosite de culturile majoritare si minoritare, cu scopul crearii unei culturi comune mai democratice si mai deschise. Multiculturalismul critic contesta regulile existente si accentueaza, in primul rand, importanta reprezentarilor si a institutiilor producatoare de intelesuri.

Problematizarile pe marginea subiectului de multiculturalitate se leaga înainte de toate de discrepanta profunda pe care o regasim între realitatea etno-culturala a lumii, pe de o parte, si aranjarea ei din punct de vedere etno-politic, pe de alta parte. În cele 196 state recunoscute în momentul de fata de comunitatea internationala sunt vorbite în jur de 600 limbi si traiesc între 4.000-6.000 de etnii sau de grupuri etno-culturale.

Conform unui raport elaborat de Comisia Mondiala pentru Cultura si Dezvoltare (înfiintata în 1991 sub egida UNESCO), traim ’’într-o lume în care 10.000 de societati distincte se regasesc în aproximativ 200 de state.’’

De-a lungul istoriei, diferitele tipuri de comunitati etnoculturale s-au încadrat în conditii foarte diferite în comunitatile politice si cadrele statale existente, ceea ce determina într-o buna masura situatia lor actuala, natura problemelor cu care ele se confrunta si nu în ultimul rând, strategia etno-politica pentru care opteaza, relatia care vor sa o întretina cu natiunile majoritare.

La originea pluralitatii etno-culturale se gaseste faptul ca anumite comunitati, care pe vremuri formau societati active si complete din punct de vedere institutional, inclusiv cu traditii de autoguvernare, au fost încorporate într-un stat mai mare. Încorporarea a avut loc de regula, împotriva vointei lor, ca urmare a colonizarii, cuceririi sau cedarii de teritoriu de la o putere imperiala la alta, dar exista si exemple în care încorporarea s-a produs în mod voluntar, ca rezultat al federalizarii. Apoi, pluralitatea etnica este rezultatul imigrarii indivizilor care provin din zone defavorizate sau subdezvoltate ale lumii si care apartin unor comunitati etno-culturale specifice.

De asemenea, se constata ca comunitatile ce au fost încorporate în cadre statale noi alcatuiesc de regula, societati paralele, mai mult sau mai putin segregate în interiorul natiunilor politice, care urmaresc dobândirea diferitelor forme de autonomie sau autoguvernare, considerând ca numai pe aceasta cale pot asigura pastrarea culturii, a limbii si a formelor de existenta comunitara caracterizata prin traditii specifice (comunitati întâlnite si sub denumirea de minoritati nationale). În schimb, imigrantii care si-au parasit tara de bastina în urma unei decizii personale urmaresc integrarea cat mai rapida în societatea care îi gazduieste. Hotarârea de a emigra este luata de obicei din motive economice, uneori politice, iar scopul urmarit este de a deveni cetateanul unei tari mai prospere, mai libere si mai democratice. Însusirea cât mai grabnica a limbii, integrarea în institutiile statului si în cultura dominanta, se numara în aceste conditii printre interesele imigrantului. Grupurile de imigranti - întâlnite si sub denumirea de grupuri etnice - nu îsi pierd interesul fata de identitatea lor si nici atasamentul etno-cultural (continua, de exemplu, sa aiba preocupari pentru pastrarea anumitor obiceiuri, a portului, religiei, traditiilor culinare etc. , însa aceste preocupari sunt trecute de obicei pe un plan secund în comparatie cu interesul pentru dobândirea cetateniei).