Neoinstituționalism și integrarea europeană în tratatele de la Nisa și Lisabona

Neoinstituţionalism şi integrare europeană în tratatul de la Nisa şi Lisabona

1. Neoinstituţionalism – factor cheie în înţelegerea procesului de integrare europeană

„Ideea europeană, construcţia sau integrarea europeană sunt noţiuni din ce în ce mai utilizate în mass-media, în lucrări şi articole din spaţiul academic şi publicistic românesc. Principala preocupare a analiştilor politici, economici sau de securitate se orienteză spre găsirea unui răspuns la ipoteza potrivit căreia Uniunea Europeană de astăzi a reuşit să ofere continentului şi statelor member o pace durabilă, bazată pe integrare economic, stat de drept, politici commune, drept comunitar şi acceptarea unor valori universal recunoscute” .

De-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX o serie de teoreticieni au încercat să înţeleagă procesul de integrare europeană. Desigur, aceste încercări au dobândit contur tot mai clar pe măsura înaintării în procesul construcţiei europene – adică în anii 50 şi 60 ai secolului trecut. Rădăcinile a cel puţin un curent de gândire a construcţiei europene se află în teoretizări legate de cel de-al Doilea Război Mondial şi de interesul pentru pacificare mondială. Principalele curente de gândire a construcţiei europene sunt: funcţionalismul, neofuncţionalismul, interguvernamentalismul, etc. Dicolo de aceste repere teoretice există un corp teoretic foarte divers, care adaugă substanţă şi subtilitate înţelegerii procesului de integrare europeană.

Instituţionalismul încearcă să ilustreze faptul că instituţiile reflectă politica şi cultura celor care sunt implicaţi, punând accentul pe regulile formale ale instituţiilor.

Neoinstituţionalismul porneşte de la asumpţia că instituţiile contează ca formatoare şi factori de influenţă a comportamentelor.

Diferitele versiuni ale noului instituţionalism au fost denumite instituţionalism istoric, instituţionalism al alegerii raţionale, instituţionalism normativ sau instituţionalism internaţional, pentru a menţiona doar câteva (Hall şi Taylor, 1996; Peters, 1999) .

Deosebirile dintre variantele teoriei noului instituţionalism se rezumă la două asumpţii despre comportamentul uman: unul fiind raţional iar celălalt este sociologic. În cadrul modelului comportamental raţional, preferinţele sunt exogene: individul identifică alternative de acţiune, decide care dintre acestea are utilitatea cea mai avansată şi apoi acţionează în consecinţă.

În modelul comportamental sociologic, preferinţele sunt endogene, individul a fost socializat în a-şi însuşi anumite valori şi norme, care îi determină comportamentul.

Elinor Ostrom a afirmat că cele două modele pot fi conceptualizate în aşa fel încât să pună bazele unei abordări generale pentru examinarea instituţiilor (Ostrom, 1991). Conform acesteia toate persoanele sunt constrânse de norme şi valori culturale. În acest scop, toate persoanele iau în considerare ceea ce reprezintă o acţiune adecvată. Conform acesteia, rareori normele şi valorile le oferă oamenilor liniile directoare necesare pentru a decide care acţiune este mai oportună. În cadrul sistemului de reguli în care operează un individ există linii de acţiune diferite: unele reguli sunt permise iar altele sunt interzise. Alegerile unui individ sunt limitate de ceea ce este adecvat, dar acesta alege între acţiunile permise, folosind logica consecvenţialităţii. În acest sens, cele două asumpţii comportamentale nu includ utilizarea unor abordări diferite pentru analiza instituţiilor. Ambele împărtăţesc următoarea asumpţie: comportamentul se bazează pe reguli, iar analiza instituţională are drept misiune principală identificarea regulilor relevante asupra fenomenului politic .

Instituţiile reprezintă reguli formale şi informale, coduri de conduită şi norme care reprezintă recomandări care necesită relaţii interdependente.

„Posibilitatea de a lua o decizie în cadrul unei instituţii reprezintă un stimul esenţial. Instituţiile sunt în mod convenabil privite ca oportunităţi de rezolvare a unor probleme bine definite şi stucturate, fiind rezolvate prin negociere şi oferind un ansamblu de proceduri prin intermediul cărora participanţii ajung la un consens cu privire la ceea ce fac şi ceea ce au de făcut. Din acest punct de vedere, o organizaţie este un ansamblu de decizii, care aşteaptă să răspundă la diverse probleme şi situaţii întâlnite. Pentru a înţelege procesul dintr-o instituţie, putem să-l asemănăm cu un coş de gunoi în care sunt aruncate problemele şi soluţiile de către participanţi în momentul în care sunt create” .

Teoria care explică cel mai bine complexitatea structurală a Uniunii Europene este neo-instituţionalismul, Conform acestuia, a fost deja depăşită faza în care statele naţionale configurau instituţiile şi au ajuns la momentul în care instituţiile devin ele însele actori, mai ales prin aceea că, modul în care ele însele se prezintă şi funcţionează are un impact pregnant asupra politicilor la toate nivelele. Instituţiile „contează”, ele influenţând semnificaiv rezultatul procesului decizional în cadrul unui stat sau în cadul unei grupări/organizaţii voluntare de state, cum este cazul Uniunii Europene. Instituţiile devenind astfel centrul preocupării al actorilor decizionali. Acesţia încercând să modifice instituţiile în funcţie de factorii care caracterizează o anumită perioadă istorică

Instituţiile determină constituirea unor loialităţi de grup care, prin acumulare, garantează identităţi corporative. Astfel, spre exemplu, Comisia Europeană dezvoltă o identitate proprie depăşind determinările naţionale şi tinde să acţioneze precum un stat sau o corporaţie multinaţională.

Instituţiile au identităţi şi priorităţi proprii, au propria lor agendă de interese; de foarte multe ori instituţiile se opun controlului exterior, în special, controlului statelor naţionale şi dezvoltă propriul lor sistem normativ, care de multe ori, depăşeşte scopul iniţial cu care instituţiile au fost înzestrate.

Literatura de specialitate vorbeşte despre aşa-numitul path dependence (dependenţa de proces). În Uniunea Europeană acest lucru înseamnă că instituţiile au jucat, în procesul integrării, un rol determinant, depăşind de multe ori, voinţa statelor membre. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă instituţiile au avut un avantaj informativ, în senul că, spre exemplu Comisia Europeană a precedat de multe ori, Consiliul European sau Consiliul de miniştri, în anticiparea unor procese şi decizii interne. De asemenea, acest lucru s-a întâmplat şi fiindcă, spre deosebire de anumite guverne, institiţiile au o agendă proprie de priorităţi, indisolubil legate de procesul de integrare.

Prin intermediul neoinstituţionalismului s-au cercetat instituţiile, nu doar din perspectiva simplei lor existenţă ci s-a urmărit impactul lor asupra politicilor publice, acesta reprezentând o preocupare pentru înţelegerea şi îmbunătăţirea sistemului politic.