Politica externă a Chinei

I.CHINA, INTRE TRECUT SI PREZENT

În ultimii ani, China a devenit una din puterile economice ale lumii. Dar, evolutia sa vizeazã, pe lângã cucerirea a numeroase piete, restructurarea si reformarea Armatei, precum si ofensiva în spatiu. Primii pasi spre a deveni una din superputerile lumii. In trecut,foarte activ pe scena internationala, Beijingul a preferat sa aiba in ultima vreme un profil mai redus, chiar discret. Inca de la sfarsitul anilor 1970, autoritatile au subordonat politica externa strategiei de deschidere spre lume a economiei chineze. Noua linie pragmatica a insemnat incurajarea intrarii masive in tara a noilor tehnologii si a capitalurilor straine, totul vizand scopul fundamental: dezvoltarea economica. Numai ea poate face posibila desfasurarea unei diplomatii de mare putere, ca si, poate mai important, asigurarea traiului zilnic pentru o populatie de peste un miliard de oameni. Practica este singurul criteriu al adevarului, proclama noua doctrina a partidului, care corespunde perfect unuia dintre proverbele preferate ale lui Deng Xiaoping, deschizatorul de drumuri pentru modernizarea chineza: Nu conteaza ca pisica este alba sau neagra, din moment ce mananca soareci.De aici, doua consecinte asupra politicii externe: China a adoptat o pozitie diplomatica prooccidentala si si-a redus ostilitatea ideologica fata de ceea ce numea imperialismul international. Noul termen, hegemonismul, viza de acum Uniunea Sovietica. Beijingul s-a detasat, totodata, de aliatii traditionali din lumea a treia si a redus progresiv ajutorul acordat acestora. Strategia de deschidere spre exterior a fost, pe de alta parte, orientata in special spre Statele Unite. Mai ales aici se afla inalta tehnologie de care era absoluta nevoie. Relatia interesa si Washingtonul, pentru care China capatase o importanta strategica in rivalitatea cu Moscova. Dominatia americana in Asia de sud-est si necesitatea imperioasa a redresarii economice au indemnat insa Beijingul sa accepte importante compromisuri. Statele Unite au putut, de pilda, sa-si continue vanzarile de arme catre Taiwan. In schimb, China, careia destinderea i-a creat sentimentul unei mai mari securitati, a incetinit ritmul modernizarii sale militare. Situatia s-a schimbat brusc o data cu prabusirea URSS, inamicul comun si ratiune a aliantei strategice chino-americane, cu incheierea razboiului rece si conturarea unei noi ordini mondiale unipolare, dominata de Statele Unite. China a considerat ca principalul sau obiectiv ramane dezvoltarea. Pentru a contracara izolarea diplomatica, trebuie sa ne ascundem intentiile si sa acumulam forta nationala, indemna Deng Xiaoping. Beijingul avea nevoie de un climat international pasnic, iar pentru aceasta trebuia calmata ostilitatea Occidentului, in primul rand a Statelor Unite. China s-a aflat din acel moment intr-o constanta pozitie defensiva, iar rolul sau a devenit unul preponderent regional. A avut insa masiv de castigat in plan economic prin acordarea, de catre SUA, a clauzei natiunii celei mai favorizate, cresterea extraordinara a investitiilor straine directe, sporirea fara precedent a exporturilor, intrarea in Organizatia Mondiala a Comertului. Toti acesti factori au permis mentinerea ritmului de crestere. Cu mentiunea ca forta crescanda a economiei chineze a inceput sa starneasca neliniste. In cadrul politicii sale de indiguire a puterilor aflate in plin proces de afirmare, Washingtonul si-a intensificat desfasurarile militare in Extremul Orient si si-a consolidat aliantele in acelasi plan cu Japonia si statele din ASEAN (Asociatia natiunilor din Asia de sud-est). In fata inegalabilei forte militare a Statelor Unite, conducerea chineza a optat pentru solutia reconcilierii cu Washingtonul, pe de o parte, si pe teserea de legaturi pe diverse planuri cu Rusia, pe de alta parte. Este ceea ce Beijingul a numit diplomatie de mare putere.Concurenta inversunata dintre SUA, Uniunea Europeana si Japonia pentru cucerirea imensei sale piete a dat Chinei o anumita marja de manevra, limitata totusi la sfera economica. Bombardarea de catre aviatia americana sub egida NATO a ambasadei chineze la Belgrad, in mai 1999, a reprezentat apoi o umilire digerata greu la Beijing.