Polonia - Între Unitate Ecleziastică și Divizare

Specificul genezei Poloniei ca stat este că, spre deosebire de celelalte teritorii din Europa Centrală şi chiar de Sud, aici unitatea politică a precedat creştinismul. Motivul a fost că regiunea viitoarei Polonii a fost, iniţial, mai puţin expusă presiunilor din exterior (germană sau maghiară), putându-se organiza, prin urmare, singură. Procesul de unificare a triburilor slave din zonă a fost considerabil accelerat şi înlesnit de existenţa unor numeroase centre preurbane (Gniezno, Wroclaw, Poznan, Cracovia.), care erau de fapt, reşedinţele conducătorilor locali ai triburilor.

Potrivit tradiţiei, cnezatul polonez ar fi fost înfiinţat de Ziemovit (870-890), din familia Piast, personaj legendar, de origine modestă, la mijlocul secolului al IX-lea. El a luat fiinţă în regiunea cunoscută sub numele de Polonia Mare (partea apuseană a Poloniei actuale). Tratatul din 963 dintre cneazul Mieszko I (960/963-992) – care, după tradiţie, este al patrulea descendent al dinastiei Piast – şi unul din vecinii săi germani, Gero, este cea dintâi referinţă documentară la existenţa unui stat polonez (prin acest tratat, Mieszko devenea vasalul lui Otto I). În 965 (966), în timpul aceluiaşi Mieszko, polonezii se creştinează în rit latin (cu sprijinul unor misionari veniţi din Boemia), doi ani mai tîrziu luând fiinţă, la Poznan, primul episcopat, în urma intensei evanghelizări întreprinse de misionarii germani. Încă de timpuriu, aşadar, Polonia apare pe deplin integrată în structurile civilizaţiei latine. Ea primeşte misionari din Germania, Italia, Boemia, ducii polonezi întreţin legături directe cu Papalitatea ,cultura polonă dobândind trăsături specifice lumii catolice.

La graniţele de la nord şi de la răsărit, Germania dinastiei saxone era în contact cu păgânii. Această situaţie geografică crea bazele de plecare pentru toate tentativele de creştinare.

Printre sarcinile ce reveneau unui pretendent la coroana imperială se numărau şi protejarea misionarilor şi instalarea ierarhiei creştine. Creştinarea, care atrăgea de cele mai multe ori după sine transformarea radicală a ordinii sociale, permitea incheierea păcii cu vecinii care îşi numeau conducători creştini. Ea permitea, de asemenea, prin intermediul ierarhiei religioase lărgirea autorităţii morale a împăratului.

Influenţa germanică nu poate fi contestată; aceasta este determinantă în creştinarea Poloniei. În 963 Gero i-a impus lui Mieszko suzeranitatea lui Otto I, iar începând cu 966 ducele antrenează Polonia într-o alianţă cu Imperiul.

Ducele Mieszko s-a căsătorit cu o prinţesă din Boemia, care era creştină. Le-a revenit clericilor cehi să-l boteze pe duce – ceea ce s-a şi întâmplat în 966. Evanghelizarea ţării este acţiunea misionarilor germani trimişi de Otto I.

Prima episcopie este întemeiată la Poznan, în 968, iar primul conducător al acesteia este un cleric german venit de la Magdeburg.

Expansiunea creştinismului nu poate decât să sublinieze vitalitatea Bisericii germane şi calitatea clerului său. Prinţul are un rol determinant în aceste acţiuni dictate de convingerile sale religioase, ca şi de interesele politice. Mai mult decât atât, el are autoritatea necesară asupra Bisericii pentru a conduce misiunea creştină până la capăt – până la instalarea unei ierarhii.

Dieta de la Quedlinburg, ţinută de Paşti, în 973, este un semn al universalismului imperiului. În jurul lui Otto I, al mai marilor vremii şi al episcopilor săi, se aflau ducele Mieszko al Poloniei, Boleslav al II-lea al Boemiei şi ambasadorii prinţului Ungariei. Această dietă, ţinută cu puţin înainte de moartea împăratului, era martora apo¬teozei politicii sale. Diversitatea etnică a popoarelor era dominată de autoritatea împăratului, iar creştinătatea dădea acestei legături întreaga sa soliditate. Expansiunea imperiului şi a creştinătăţii fusese realizată