Tratatul de la Nisa și Afirmarea Identității Europene

„Dacă vrem să construim o uniune de solidaritate de durată, avem nevoie să investim de asemenea în identitatea europeană. Avem nevoie să înţelegem istoria ca istoria europeană, şi nu doar ca o compilaţie de istorii naţionale.”

Klaus Welle, secretarul general al Parlamentului European, declaraţie făcută la Centrul de Studii Politice Europene, 29 martie 2012.

Context

Întrunirea de la Nisa a reprezentat o fază necesară în procesul evoluţiei construcţiei europene în vederea îndeplinirii obiectivelor acesteia. Perspectiva aderării unor noi state a provocat necesitatea producerii unor schimbări, în privinţa perfecţionării şi adaptării instituţiilor comunitare la noile realităţi. Modificările instituţionale aduse prin Tratatul de la Nisa, la 1 februarie 2003, privesc, în principal, extinderea principiului majorităţii calificate, numirea şi rolul Preşedintelui Comisiei, precum şi repartizarea competenţelor între Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă. De asemenea, în acest tratat a fost introdus un nou titlu ce face referire la colaborarea pentru dezvoltare în domeniile economic, financiar şi tehnic. Competenţa Comunităţii Europene de a încheia tratate în domeniul politicii comerciale comune a fost extinsă şi asupra serviciilor şi a unor aspecte economice ale proprietăţii intelectuale (art.133).

I. Evoluţia principalelor instituţii în cursul procesului de extindere

1. Parlamentul European

O nouă repartizare a locurilor în Parlament a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 (art.189 al.2), pentru un număr de 535 de deputaţi, cărora li s-au adăugat, pentru legislatura 2004 – 2009, numărul reprezentanţilor noilor state membre, astfel încât numărul a fost de 732. Analizând modul cum au fost repartizate locurile în Parlament, rezultă că aceasta a servit ca mijloc de schimb pentru echilibrarea noii configuraţii a Consiliului, fără ca ponderea democratică să fie un factor predominant.

Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, Germania este singurul stat care îşi păstrează numărul de deputaţi într-o Uniune cu 27 de membri. Proporţionalitatea între populaţia fiecărui stat membru şi numărul de locuri distribuite s-a realizat după ce a fost acordat un anumit procent din totalul locurilor fiecărui stat (Parlamentul recomandase ca un minim de 4 reprezentanţi să fie acordat fiecărui stat).

Parlamentul a reuşit să realizeze majoritatea obiectivelor sale iniţiale referitoare la repartizarea competenţelor, ierarhia normelor, lărgirea codeciziei şi a votului cu majoritate calificată, alegerea Comisiei şi transformarea Cartei într-un act cu putere juridică obligatorie. Aceste progrese au fost incluse în Tratatul de la Lisabona după nereuşita ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa.

2. Consiliul Uniunii Europene

Conform prevederilor Tratatului, atunci când o decizie este luată de către Consiliu cu majoritate calificată, un membru al Consiliului are posibilitatea de a solicita verificarea faptului că statele membre care formează majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. În situaţia în care se observă că această condiţie nu este realizată, hotărârea în cauză nu va fi luată.

Declaraţia cu referire la extinderea Uniunii Europene prezintă poziţia pe care o vor avea statele membre în urma negocierilor de aderare: pragul majorităţii calificate anterioare momentului de la Nisa s-a ridicat. O altă Declaraţie privind pragul majorităţii calificate şi numărul voturilor minorităţii de blocaj într-o Uniune extinsă face referire la procentul voturilor care răspunde majorităţii calificate va creşte, pe măsura extinderii Uniunii Europene, până va atinge 73,4%, atunci când toate statele candidate vor adera şi că minoritatea de blocaj va ajunge la 91 de voturi. Astfel, un acord nu poate fi realizat fără aprobarea a 14 state din cele 27 prevăzute a deveni membre ale Uniunii, iar o decizie va putea fi luată numai dacă 14 state au votat pentru aceasta sau reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii.

Tratatul subliniază rolul foarte important al partidelor politice europene în formarea unei conştiinţe europene şi prevede că statutul lor şi regulile referitoare la finanţare se stabilesc conform procedurii codecizionale.