Globalizare, regionalizare, regionare. definiție și concepte. exemplificări

1.Conceptul de globalizare

Termenul “globalizare” a apărut la sfârşitul anilor ’60 şi a fost lansat de un specialist canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din Toronto şi specialistul american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski, Univ. Columbia. McLuhan a extrapolat lecţiile războiului din Vietnam şi a lansat expresia “sat global”. Termenul de globalizare a intrat în dicţionar prima dată în 1961. În literatura de specialitate există numeroase definiţii ale acestui fenomen contemporan.

“Lumea devine tot mai mult un supermarket global (engl. a global shopping mall) în care ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic”. (Bari I., 2003, p.36).

Specialiştii fac distincţia între „globalizare” ca proces de expansiune a comerţului şi investiţiilor şi „globalitate” care este o stare sau o condiţie, o realitate dincolo de globalizare (Bari, 2004).

Globalizarea este cel mai uzitat termen şi un concept mult vehiculat în economie, politică şi în plan social, deoarece cea mai mare parte a vieţii sociale este „determinată de procesele globale, în care culturile, economiile şi graniţele naţionale au început să dispară”.

Globalizarea în aspectul ei economic „se referă la integrarea crescândă a economiilor în lume, mai ales prin comerţ şi fluxuri financiare. Uneori termenul se referă şi la mişcarea oamenilor (forţa de muncă) şi cunoştinţelor (tehnologiilor) peste graniţele internaţionale” (Fondul Monetar Internaţional, Raport 2000).

Alţi autori consideră că globalizarea este „integrarea internaţională a bunurilor, tehnologiilor, muncii şi capitalurilor” sau, mai general spus „integrarea sistemelor naţionale cu pieţele internaţionale”.

Prin globalizare se accentuează procesul interdependenţei între economii pe plan mondial prin dezvoltarea susţinută a schimburilor de mărfuri şi servicii şi prin dezvoltarea fluxurilor de investiţii de capital străin. Aceste concepte şi definiţii exprimă mai mult latura economică a fenomenului de globalizare.

O definiţie mult uzitată în evaluarea acestui concept arată că „globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică şi social-culturală. Reţelele de relaţii şi dependenţele dobândesc un potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale şi mondiale” (Bari, 2001). Prin această definiţie trebuie să înţelegem că noile tehnologii ale informaţiei, noile strategii economice şi politice atât pe plan naţional cât şi internaţional, reduc importanţa distanţelor geografice (care nu dispar) în schimburile de mărfuri, de tehnologii, de capital, mişcarea oamenilor şi a forţei de muncă (tratatul Schengen) şi conduc la stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică, socio-culturale, adică la procesul de globalizare. Dar, acest proces de globalizare poate fi frânat de o politică orientată spre conservatorism şi izolare, regimuri politice dictatoriale, regionalizări defensive care fragmentează economia mondială etc.

Globalizarea oferă oportunităţi extinse pentru o dezvoltare reală la nivelul global, dar se manifestă inegal pe regiuni, un progres mare în ţările deschise spre integrare globală (cele puternic dezvoltate şi cele din Asia de Est) şi un trend descrescător pentru ţările orientate spre o economie închisă (multe ţări din Africa şi America Latină). Globalizarea poate provoca şi unele dezechilibre în interiorul unor ţări: şomaj, standard de viaţă, sociale, ecologice etc., care pot avea efecte în schimbarea atitudinilor şi deficienţe administrative.

Factorii determinanti in procesul de globalizare :

- Tehnologia de informare şi comunicare – dezvoltarea tehnologică spectaculoasă în sfera informaticii şi telecomunicaţiilor din ultimile decenii au contribuit hotărâtor prin acea „revoluţie a informaţiilor” la globalizarea vieţii economice şi sociale internaţionale

- Ideologia neoliberală – bazată pe democraţie şi economia de piaţă, a societăţii de consum, înseamnă liberalizarea pieţelor, descentralizarea economiilor şi privatizarea companiilor de stat

- Politica – faţă de procesul de globalizare este un factor determinant

Formele globalizarii :

• Comerţul internaţional - o parte din ce în ce mai mare a bunurilor şi serviciilor consumate provin din importuri

• Investiţiile străine directe - factorii determinanţi ai creşterii rapide a investiţiilor străine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini; achiziţiile şi fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţei; noile tehnologii, care facilitează transporturile şi telecomunicaţiile, precum şi organizarea managementului firmelor implantate la mari distanţe

• Pieţele financiare – globalizarea activităţilor financiare a fost facilitată de progresele în domeniul comunicaţiilor şi informaticii

Există opinii conform cărora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar că lumea era mai integrată acum un secol. Comerţul şi investiţiile, ca proporţie din PIB erau comaparabile, iar datorită graniţelor deschise, oamenii puteau circula liber. Ce este totuşi nou în această perioadă ?

Pieţe noi

• Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări şi transporturi;

• Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acţiona şi reacţiona la distanţă, în tim real, cu instrumente financiare noi precum produsele financiare derivate;

• Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust, proliferarea achiziţiilor şi fuziunilor;

• O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.

Actori noi

• Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi vânzarea, dominând producţia mondială;

• Organizaţia Mondială a Comerţului este prima organizaţie multilaterală cu autoritatea de a impune reguli guvernelor naţionale;

• O reţea internaţională în creşetere de organizaţii neguvernamentale;

• Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi mai importante: Uniunea Europeană, ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA (Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb), etc.

• Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G – 22, OECD.

Reguli şi norme noi

• Economia de piaţă s-a răspândit la scară planetară;

• Democraţia s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a regimurilor politice;

• Convenţiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate şi cunoscute pe arii din ce în ce mai extinse;

• Convenţii globale referitoare la problemele de mediu;

• Convenţii multilaterale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, comunicaţii, investiţii, etc.

Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai ieftine)

• Internet – ul şi comunicaţiile electronice conectează simultan mulţi oameni;

• Telefonia celulară;

• Transport mai rapid şi mai ieftin – aerian, rutier şi pe calea ferată.

Globalizarea se manifestă cu precădere în economie: în producţie, în comerţul internaţional, pe piaţa financiară, în investiţii etc.