Dereglări de nutriție la planta soia

Soia face parte din familia Fabaceae ( Leguminoase ),este o planta anuala, radacina pivotanta, ramificata, cu nodozitati, tulpina cilindrica, ramificata, inalta pana la 150 cm, frunze trifoliate cu stipele mici la baza, florile dispuse in racene axilare, cu flori putine, de culoare alba pana la violet, inflorirea iulie-august, fruct pastaie, septata, cu seminte ovoidale Este cultivata ca planta alimentara, oleaginoasa, furajera. Specia cu cea mai mare importanta comerciala este Glycine max care se gaseste numai in stare cultivata.

Soia se poate cultiva pe o mare varietate de soluri, fiind insa pretentioasa la insusirile fizice si chimice ale acestora. Solurile slab drenate, compacte, cu exces de apa, precum si cele salinizate sau cu reactie puternic acida sunt mai putin potrivite pentru cultura de soia. Reactia solului este optima pentru cultura soiei la valori pH cuprinse intre 6,5-7. O reactie mai acida este insotita de prezenta in cantitati toxice a aluminului si magneziului, precum si de carenta in molibden.Excesul de azot si insuficienta unor microelemente ca molibdenul, borul, magneziul, cuprul si cobaltul influenteaza nefavorabil formarea nodozitatilor si a radacinelor plantelor de soia. Salinitatea ( mai ales excesul de sodiu ) reduce considerabil greutatea partii aeriene si a sistemului radicular

AZOTUL.

Cantitatea mare de azot existenta in planta indica necesarul foarte ridicat in acest element pentru soia, pe care il procura atat pe cale simbiotica, cat si prin absorbtia directa din sol si din ingrasaminte. Soia este o mare consumatoare de elemente nutritive comparativ cu alte culturi. Pentru producera a 1000 kg boabe ii sunt necesare, in medie, 87,2 kg azot, 16,5 kg fosfor si 31,1 kg potasiu, la care se mai adauga diferite cantitati de calciu, magneziu si alte elemente.

Sursele din care plantele de soia se pot aproviziona cu azot sunt: rezerva formata pe cale naturala existenta in sol, azotul din ingrasamintele aplicate si cel atmosferic fixat prin simbioza cu Rhizobium japonicum. Fiecare din cele trei surse poate satisface la un anumit nivel cerintele soiei in azot.

Azotul din sol este absorbit, de regula, sub forma ionului nitric NO3¯, care este redus in azot aminic ( prin sistemul enzimatic nitratreductaza-nitritreductaza) si incorporat apoi in diferiti aminoacizi.

Soia poate sa asimileze azotul din atmosfera in nodozitatile radiculare.Azotul molecular, intrand prin difuzie din sol in nodozitati, este redus la azot aminic prin utilizarea energiei derivate din respiratia produselor fotosintezei translocate in nodozitati, din frunze.

In conditii normale plantele pe radacinele carora se formeaza nodozitati isi procura, prin intermediul bacteriilor, pana la 80% din necesarul total de azot, ceea ce inseamna fixarea pe cale biologica a unor cantitati de cca 170kg/ha azot, in functie de conditiile de cultura. Cerintele mari in azot ale plantelor de soia se inregistreza in perioada de inflorire , formarea si umplerea semintelor. In timpul cresterii boabelor cerinta in azot este asa de mare, incat aprovizionarea de la nivelul radacinii devine insuficienta, astfel ca incepe sa aiba loc o translocare a azotului din frunze spre boabe. Pierderea azotului din frunze afecteaza activitatea fiziologica a acestora, provocand imbatrinirea. Continutul in azot din partile vegetative scade de la inceputul infloririi pana la mijlocul perioadei de umplere a boabelor, reducerea fiind mai accentuata in NO3¯ decat in azot total.

In sol azotul se gaseste sub forma organica si anorganica (minerala). Aproape 90% din azotul organic, se afla in compusii humici. In urma procesului de mineralizare a humusului, azotul organic poate fi eliberat si pus la dispozitia plantelor sub forma minerala.

Azotul mineral reprezinta o mica parte din azotul total, cca 5%, fiind reprezentat prin saruri de amoniu, de nitrati si nitriti. Pentru plante importante sunt formele de amoniu ( NH4) si de nitrati ( NO3¯ ). Azotul este elementul nutritiv fundamental pentru cresterea si dezvoltarea plantelor, cu rol plastic, de constructie a moleculelor materiei vii.

Carenta de azot influenteaza productia deoarece plantele se opresc din crestere si nu se mai dezvolta,

frunzele plantelor capata o culoare verde-galbuie ca urmare a insuficientei formarii cloroplastelor fenomenul se manifesta mai intai la frunzele mai in varsta incepand de la varf si inainteaza pe nervura mediana, spre baza frunzelor, zona ingalbenita luand forma literei V. Carenta apare in cazul in care continutul solului in azot nitric+ azot amoniacal, este mai mic de 20 ppm.

Excesul de azot, se manifesta in general prin prelungirea perioadei de vegetatie, cresterea luxurianta a organelor vegetative ( frunze mari cu limbul lat, ingrosat, tulpini groase dar putin elastice ), scaderea rezistentei la ger si la atacul bolilor si daunatorilor. Aceste efecte ale excesului se manifesta atunci cand in stratul de sol explorat de radacini, continutul in azot nitric + azot amoniacal depaseste 100 ppm.

FOSFOR

Fosforul, alaturi de azot este un element fundamental al nutritiei plantelor. Rolul esential al fosforului in organismele vegetale consta in participarea lui la edificarea substantelor cu rol energetic ( ATP, ADP, NAD ), si la arhitectura moleculara a diferitilor acizi nucleici. In plante fosforul se gaseste sub doua forme de compusi: organici si anorganici. Compusii organici rezulta in urma reactiilor de esterificare a acidului fosforic, cu glucidele, lipidele si protidele, sau prin reactii cu functii aminice.

Principalii compusi ai fosforului sunt: fitina, fosfatidele, acizii nucleici. Compusii anorganici cei mai frecvent intalniti sunt fosfatii alcalini de calciu si magneziu, compusii anorganici ai fosforului reprezinta substante de rezerva pentru plante, ei putand fi transferati de la un organ la altul, acest proces de transfer, are loc mai ales in timpul fructificarii, cand se formeaza fitina in seminte.

Carenta fosforului in nutritia plantelor stanjeneste cresterea normala a acestora iar fructificarea poate sa nu mai aiba loc, simptomele carentei in fosfor se manifesta prin oprirea din crestere a plantelor, frunzele raman mici, se rasucesc si frunzele capata o coloratie albastruie – verzuiesi aparitia dupa inflorire a unor pete brune pe frunze, situatie in care unele seminte ce se formeaza sunt lipsite de germinatie. Insuficienta in fosfor, se observa mai ales in primaverile reci si uscate,deoarece temperaturile scazute micsoreaza mobilitatea anionilor fosforici ca urmare a cresterii fortelor de retinere la complexul adsorbtiv. Carenta in fosfor se manifesta pe solurile care contin mai putin de 35 ppm P-AL. Reactia acida si alcalina, continutul ridicat de sescvioxizi liberi, textura fina, tasarea si gleizarea solului, reprezinta factori care reduc desorbtia si difuzia ionilor de fosfat in sol, diminuand nutritia cu fosfor a plantelor.

Excesul de fosfor produce pe frunze necroze marginale de nuanta alba transparenta pana la brun-cenusiu, care avanseaza bazipetal; iar frunzele cad in scurt timp.Solurile pe care excesul de fosfor in sol poate avea consecinte negative asupra dezvoltarii plantelor contin peste 80 ppm P-AL.

POTASIU

Se gaseste in celulele vegetale sub forma de ioni liberi, indeplinind in planta functii fiziologice si biochimice, rolul potasilui in plante consta in activarea a circa 40 de enzime ce apartin grupelor, sintetazelor, oxireductazelor, hidrolazelor si transferazelor, cu rol in procesul de sinteza, transport, depunere si schimb de energie dar si de reglarea regimului hidric al plantelor.

Ritmul de absorbtie a potasiului are un maxim in perioada de crestere vegetativa rapida, reducandu-se pe masura ce incepe formarea boabelor, al caror continut in potasiu la maturitate reprezinta insa 60% din totalul existent in planta.