Politica Agricolă Comună din Perspectiva Tratatului de la Lisabona

Istoria generală a continentului european din prima jumătate a secolului douăzeci este binecunoscută, aceasta afectând întreaga lume. Cele două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945) au avut un efect devastator nu numai fizic, material şi economic, ci şi moral. Din acest dezastru se pregătea să se ridice o nouă ordine mondială, punând accentul pe statul de drept (la nivel internaţional) şi pe renunţarea la un etatism excesiv.

Cadrul noii ordini juridice mondiale a fost furnizat de Carta Naţiunilor Unite (1945). Totuşi, pe continentul european, cu antagonismele sale deschise, trebuia găsită o formulă specifică pentru garantarea relaţiilor paşnice şi a dezvoltării sociale şi economice generale.

Tratatul de la Paris (1951) a dat naştere primei instituţii supranaţionale de pe continentul european.

Câţiva ani mai târziu, în mai cuprinzătorul Tratat de la Roma (1957) va fi introdusă o împărţire a sarcinilor între funcţiile de iniţiere a politicilor şi punere în aplicare, pe de o parte, acordate Comisiei Europene, şi puterea decizională propriu-zisă atribuită Consiliului de Miniştri, pe de altă parte. Au fost luate în considerare două domenii: uniunea economică şi monetară (UEM) şi cooperarea politică.

Trei motive pot explica includerea agriculturii în Tratatul de la Roma:

-În primul rând, semnatarii tratatului aveau experienţa a douã războaie mondiale şi erau convinşi de importanţa aprovizionării cu alimente şi a securităţii alimentare. În momentul redactării Tratatului de la Roma, cei şase membri aveau o autosuficienţă a producţiei alimentare de numai 81%.

-În al doilea rând, din punct de vedere politic, Franţa, cu aproximativ 28% din populaţia activă ocupată în sectorul agricol, a apărat, împreună cu Italia, necesitatea unui tratament specific al sectorului agricol în tratat ca o compensaţie a avantajelor pe care crearea unei uniuni vamale le-ar fi acordat statelor mai industrializate, ca Republica Federală Germania.

-Al treilea factor a fost într-adevăr numãrul ridicat de fermieri din acea perioadă în cele mai multe state membre, reprezentând o putere electorală considerabilă.

Obiectivele PAC au fost stabilite în articolul 39 din Tratatul de instituire a CEE din 1957 şi vizau o productivitate agricolă mai ridicată, un nivel de trai echitabil pentru fermieri, stabilitatea preţurilor, o aprovizionare regulată şi preţuri rezonabile pentru consumatori.

La conferenţa de la Stresa din iulie 1958 privind introducerea PAC, au fost formulate trei principii de bază ale PAC:

-Unitatea pieţei: libera circulaţie a produselor agricole în Comunitate şi fixarea unor preţuri agricole comune;

-Preferinţa comunitară: produsele de origine comunitară au prioritate faţă de importurile ieftine din ţări terţe (originea prelevărilor agricole pentru importurile ieftine);

-Solidaritatea financiară: toate cheltuielile datorate introducerii organizãrilor comune ale pieţei sunt acoperite de bugetul comunitar.

În baza acestor obiective şi principii, a fost fixat un sistem în care preţurile au fost componenta centrală a politicii pieţei comune. Preţurile au jucat trei roluri: preţurile ridicate ghideazã producţia şi duc la „creşterea productivităţii agriculturii”, declanşează mecanisme de intervenţie şi asigură protecţia externă comună. Preţul de intervenţie, care este mai scãzut cu un anumit procentaj decât preţul „ideal” sau ţintă, este preţul la care agenţiile de intervenţie din statele membre trebuie să cumpere produsele de la fermierii lor când aduc produsele spre depozitare. Pentru fructele şi legumele care nu pot fi stocate există un preţ de retragere. Prin acest sistem, Comisia a sperat să poată garanta un „nivel de trai echitabil” fermierilor, precum şi „siguranţa aprovizionărilor” şi „stabilizarea pieţei”.