Delocalizarea industriei IT din Europa - avantajele competitive ale României față de Europa Centrală și de Est și India

- Aspecte teoretice privind delocalizarea

În contextul extinderii fenomenului globalizarii definit printr-o competitie accentuata si liberalizarea comertului, companiile sunt nevoite sa se axeze pe un avantaj competitiv clar si o consecinta a acestui fapt ar fi ca ele trebuie sa se specializeze pe verticala si sa-si reduca cat mai mult costurile de productie pentru a nu fi eliminate de pe piata. O solutie pentru realizarea acestui lucru este orientarea spre pietele noi (China, India, Sud-Estul Asiei, Europa Centrala si de Est) care ofera costuri mai reduse pentru realizarea productiei. Astfel s-a dezvoltat fenomenul delocalizarii care include „dezvoltarea de activitati economice ale unei companii (partial sau total) in alte teritorii” altfel spus extinderea domeniului de activitate ale firmelor sau transferul aceastuia. Specializarea pe verticala a productiei contribuie in mare masura la dezvoltarea delocalizarii, aceasta presupunand ca fazele productiei se pot realiza in diferite locatii pentru a facilita reducerea costurilor de productie (costurile fortei de munca, ale utilitatilor, ale materiilor prime, fiscalitatea) in conditii de eficienta si avantaj competitiv.

Exista doua forme de delocalizare in functie de masura in care o firma isi transfera activitatea in alte teritorii:

- Delocalizarea de tip „inter-firme”, sau „outsourcing”, care presupune externalizarea unor activitati spre firme din alt stat.

- Delocalizarea de tip „intra-firme”, sau „offshoring”, care se refera la transferul activitatilor prin deschiderea unor filiale.

Prin urmare, companiile multinationale din tarile dezvoltate au sesizat ca este mult mai avantajos sa schimbe locatia unor linii de productie si chiar sa transfere realizarea unei faze de productie unei firme straine.

Delocalizarea definita ca dezvoltare efectiva a productiei in alta zona presupune „investitii directe, sau chiar aglomerarea mai multor firme straine într-o anumita zona (integrate vertical si /sau orizontal), zona devenita astfel un potential cluster.”

- Delocalizarea in economia europeana

Delocalizarea in UE s-a dezvoltat initial in spatiul intracomunitar datorita facilitatilor oferite de piata unica intre tarile CE dinspre tarile cu costuri ridicate ale productiei din nordul UE, spre tarile cu costuri mai reduse din sudul spatiului comuniar (Spania, Portugalia, Italia, Grecia ). Ulterior delocalizarea in Europa s-a extins spre tarile din Asia de Sud –Est si China si spre tarile Europei Centrale si de Est.

Cauzele delocalizarii dinspre tarile dezvoltate din Europa Occidentala spre tarile in curs de dezvoltare din centrul si estul Europei sunt costurile ridicate ale fortei de munca (salarii, asigurari sociale, drepturi generoase acordate muncitorilor), fiscalitate ridicata, costuri relativ mari ale materiei prime si ale serviciilor, lipsa de forta de munca in unele domenii. Investitiile straine directe favorizeaza delocalizarea in UE, principalii investitori fiind Germania, Olanda, Franta si Austria iar principalele tari gazde, in ordinea volumului de ISD, sunt Polonia, Ungaria si Cehia.

Europa Centrala si de Est este atractiva pentru investitorii din tarile occidentale din UE, datorita apropierii geografice, afinitatilor culturale, tratatelor comerciale etc. Principalele industrii care sunt delocalizate în aceasta zona sunt cele care presupun o calificare slaba a personalului, cu nivel tehnologic scazut (low-tech industries) - textila, mobila, prelucrarea lemnului etc. În ultimii ani însa, pe masura evolutiei statelor din est, au început sa fie delocalizate si industrii cu nivel tehnologic mediu si inalt (high tech), cum ar fi constructiile de masini, electronice, tehnologia informatiei si comunicatii etc.