Locul Controversat al Vitaminei C în Tratarea Cancerului

Rezumat

În 2008, sărbătorim aniversarea a 80 de ani de la descoperirea vitaminei C. De atunci, ştim că vitamina C are câteva acţiuni farmacologice, deşi este încă percepută de public ca “pilula-miracol” capabilă să vindece o varietate de boli. Cancerul este una dintre cele mai comune boli pentru care un rol benefic a fost revendicat de vitamina C. Astfel, utilizarea sa alimentară a fost propusă pentru prevenirea cancerului de mai mulţi ani. În afară de acest aspect nutriţional, există o literatură vastă şi de multe ori confuză cu privire la utilizarea de vitamina C în cancer care a discreditat considerabil utilizarea acesteia.

Cu toate acestea, date recente de farmacocinetică sugerează că concentraţiile farmacologice de vitamina C pot fi realizate prin injecţii intravenoase. Întrucât aceste concentrații expun activităţi împotriva cancerului in vitro, acest lucru ridică

problema controversată a re-evaluării de vitamina C în tratamentul cancerului. Prin urmare, scopul acestui comentariu este de a face o analiză critică a cunoştinţelor noastre actuale de vitamina C, concentrându-ne pe argumentele care dovedesc că ar putea sprijini utilizarea sa în terapia cancerului.

1.Introducere

1.1.Câteva cuvinte despre istoria vitaminei C

Vitamina C (acidul ascorbic) este strâns legată de scorbut, o deficienţă cunoscută încă de pe vremea cruciadelor, care apare la om, a căror dietă este deficitara în fructe şi legume proaspete. Simptomele scorbutului sunt asociate cu un defect în sinteza de colagen şi includ incapacitatea de a vindeca rănile, defecte în formarea dinţilor şi ruperea capilarelor şi duce la petechii şi echimoze. La mijlocul secolului al optsprezecelea James Lind a demonstrat că sucul de citrice proaspete vindecă scorbutul. Agentul activ a fost un derivat de glucoză (forma enolică de 3-oxo-L-gulofuranolactonă) care a fost

izolat şi în primul rând inventat “acidul hexuronic'' de către medicul maghiar Szent-Györgyi [1]. Câţiva ani mai târziu, Szent-Györgyi a descris activitatea antiscorbutic a acestui compus şi a dat numele banal de acid ascorbic (AA) pentru a desemna funcţia sa în prevenirea scorbutului [2,3]. Structura chimică a acidului ascorbic a fost curând stabilită în mai multe laboratoare (Fig. 1), cu siguranţă recunoscută ca vitamina C şi produsă pe scară largă.

1.2. Sinteza şi metabolismul

De fapt, acidul ascorbic poate fi generat de multe specii. Această producţie are loc în calea acidului hexuronic a ficatului sau a rinichilor, ca urmare a activităţii unei anumite

enzime: oxidaza gulonolactone. Întrucât oamenii, (precum alte primate, porci de guinea, şi câteva specii de lilieci) lipsa acestei enzime, ele nu pot sintetiza acid ascorbic şi, prin urmare, acestea trebuie să găsească cerinţele lor înalte în produsele alimentare, în special în fructe şi legume [4]. Acesta este motivul pentru care acidul ascorbic este o vitamină pentru om.

Acidul ascorbic este absorbit rapid din intestin şi absorbţia de ascorbat alimentar este aproape completă. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că dozele mari sunt asociate cu o diminuare a absorbţiei sale. Într-adevăr, saturaţia completă apare la 1000 mg pe zi, cu o concentraţie în jur de 100µM. Biodisponibilitatea de vitamina C este completă pentru 200 mg ca doză unică şi scade peste 500 mg şi mai mult, datorită excreţiei urinare [5]. Până la 500 mg,

absorbţia intestinală de vitamina C are loc printr-un proces de sodiu dependent de transportul activ. La doze mai mari, procesele de difuzie intră în joc. În urma absorbţiei sale, acidul ascorbic este distribuit în celulele organismului. În organism, cel mai înalt nivel de acid ascorbic se găseşte în glandele suprarenale, celulele albe din sânge, muşchii scheletici şi creierul, în special a glandei pituitare. De exemplu, în aceste trei ţesuturi din urmă, concentraţiile tipice intracelulare de acid ascorbic ajunge la 1, 0,5 şi respective 3 mM [6,7]. Pentru a intra în creier, precum şi în multe alte ţesuturi, acidul ascorbic trebuie să fie oxidat la acid dehidroascorbic (Fig. 1), care este transportat prin difuziune de facilitare prin intermediul transportărilor glucozei (GLUT) înainte de a fi redus intracelular la acid ascorbic [8,9]. De fapt, transportul de ascorbat şi dehidroascorbat (DHA) e mediat de diferite sisteme. Acidul ascorbic este transportat de către transportatorii de sodiu dependent de SVCT1 şi 2 [10]. SVCT1 este în mare măsură limitată la transportul în vrac.

Sistemele epiteliale (intestin, rinichi şi ficat), precum şi a altor ţesuturi epiteliale (pulmonar, epididimului şi glandei lacrimale), în timp ce SVCT2 sunt larg exprimate. Astfel, SVCT1 mediază reabsorbţia intestinală şi renală de acid ascorbic. În ciuda existenţei transportatorilor de acid ascorbic, mai multe ţesuturi (de exemplu, eritrocite) folosesc transportul de DHA către [GLUTs 11]. DHA este apoi rapid redus pe partea internă a plasmei membrană, care previne fluxul şi permite acumularea de ascorbat pe o pantă de concentrare [4]. Reducerea de DHA pare să fie realizată prin

reacţii enzimatice sau non-enzimatice. Astfel, DHA este demult cunoscută să fie redusă cu glutation (GSH) într-o reducere chimică, directă.