O viziune a regiunii Mării Negre pentru anul 2020

Dezbaterea despre dinamica securității Mării Negre este privită din puctul de vedere al cooperării regionale, dezvoltării economice și bunei guvernări. Regiunea este reprezentată geografic de relațiile Euroasiatice și de transportul comercial strategic. Resurse naturale implică diversitatea amenințărilor și actorilor, atât convenționali, cât și neconvenționali.

O dimensiune de bază a paradigmei de securitate este atât corelarea cu modelul bipolar al Războiului Rece, cât și declanșarea și evoluția mai multor conflicte etnice, naționale și teritoriale suprimate în această perioadă. Contextul de securitate a fost, de asemenea, modelat de alte tendințe de după Războiul Rece, fapt ce include globalizarea și o mai mare cooperare internațională, cuplată cu estomparea granițelor între amenințările simple sau complicate asupra securității. Trebuie luată în considerare creșterea relevanței îngrijorării securității omului prin traficul de droguri, arme și persoane și tulburărilor sociale ca urmare a turbulențelor financiare și economice mondiale.

Principalele provocări și preocupări includ:

1. Interesele contradictorii ale principalilor actori și părți interesate

Numărul mare al actorilor regionali și nu numai, implică interese conflictuale care îndreaptă opțiunile securității mării în diferite direcții. Acest lucru este evident mai ales în jocul de putere dintre Rusia și comunitatea euro-atlantică. Pentru Rusia, principala preocupare este restaurarea și consolidarea puterii sale în "vecinătatea apropiată", în timp ce restricționează prezența altor actori din regiune. În timp ce state precum Ucraina, Georgia și Republica Moldova s-ar putea simti sufocate de Rusia la un moment, liderii săi consideră că țara lor este obiectul de izolare. Activitatea sporită a NATO, fie prin politica sa de extindere, Parteneriatul pentru Pace (PfP) sau de membru al Planurilor de Acțiune (Maps) au dus la creșterea nivelului percepția Rusiei de insecuritate. Teama sa a fost în mod clar perceptibilă în declarațiile guvernului său făcute înainte și în timpul războiului din august 2008.

În acest context, poziția Rusiei a gravitat spre susținerea influenței sale în jurul frontierelor proprii, fapt ce a condus, la nivelul proiectelor cu impact energetic, la apariția unor coaliții anti-rusești, reducerea extinderii NATO și combaterea și suprimarea separatismului în cadrul frontierelor sale.

Pe de altă parte, politica euro-atlantică a evoluat, de la manipularea atentă a Rusiei în perioada imediat următoare de după Războiul Rece, la încercarea de a preveni statele să fie încadrate în sfera de influență a Rusiei și asigurarea acestora de o aprovizionare constantă și sigură cu petrol și gaze din zona Mării Caspice.

Încercarea de a extinde NATO în întreaga regiune a fost o consecință a trecerii la preocupările transatlantice de securitate, în contextul noilor concepte geopolitice, cum ar fi "Orientul Mijlociu Extins și Africa de Nord" și "regiunea extinsă a Mării Negre" în urma atacurilor teroriste ”9/11”.

În ceea ce privește UE, politica sa a evoluat la relațiile contractuale bilaterale, ceea ce înseamnă vizualizarea Mării Negre ca un singur domeniu de politică de coeziune, un concept definit în primul rând în cadrul politicii sale, Sinergia Mării Negre din 2008.

În consecință, Uniunea a elaborat o serie de politici față de regiune. Prima a fost Politica Europeană de Vecinătate din 2004, care a oferit o relație privilegiată, dar fără promisiunea de aderare. Apoi a venit Sinergia Mării Negre cu promovarea acesteia de cooperare regională și o abordare bazată pe proiecte la nivel de regiune cu scopul de a încuraja rezolvarea conflictelor.

În cele din urmă, în august 2008, a venit Parteneriatul Estic, cu accent pe integrarea mai profundă cu UE prin acțiuni bilaterale. Aceste politici au fost completate prin numirea reprezentanților speciali și expedierea Politicii de Apărare și Securitate Comune (PSAC).

Multe dintre statele din zonă, situate teritorial între pozițiile actorilor mai puternici, practică și aplică politici diferite raportate la gradul lor de credință față de Rusia, UE sau comunitatea trans-atlantică.

Turcia pare să ofere o viziune cuprinzătoare pentru zonă, inclusiv prin evoluția "zero-probleme cu vecinii" și politica externă. Ea a fost, de asemenea, sprijinită sau a inițiat o serie de scheme de cooperare regională, inclusiv OCEMN, BlackSeaFor, Black Sea Harmony și Platforma de Stabilitatea și Cooperare Caucaziană. Scopul imperativ al Turciei cu acestea a fost crearea unei regiuni în care, așa cum și rușii spun, "puterile extra regionale" nu ar fi necesare în sfera de securitate. Asistarea la tranziția regională, crearea de oportunități pentru cooperarea politică și economică și susținerea integrării zonei Mării Negre în economia mondială sunt, de asemenea, obiective turcești. În cele din urmă, asigurându-se că securitatea maritimă rămâne preocuparea exclusivă a statelor riverane și păstrând regimului juridic actual al strâmtorilor, pe baza Conventiei de la Montreux, Turcia rămâne unul din principalii pioni ai zonei.