Stiudiu de caz privind summit-ul NATO de la chIcago 2012 - Smart Defence

Introducere

Orice organizație, cu atât mai mult o organizație politico-militară cum este

NATO, își fundamentează întreaga activitate pe o serie de idei doctrinare, își definește scopurile și modalitățile de realizare a acestora pentru perioade definite de

timp. Toate acestea constituie un concept strategic.

De la înființarea NATO până în prezent se pot distinge trei perioade, sau mai

bine zis trei etape ale evoluției gândirii strategice a Alinaței:

- Perioada Războiului Rece (1949-1991)

- Perioada de imediat după ridicarea Cortinei de Fier 1991 până în 09/11 2001

- Perioada de după 9/11 până în prezent

„Smart Defence” este pentru NATO soluția rezolvării problemelor create de bugetele aflate sub presiune și soluția continuării procesului de dezvoltare al Alianței.

România asemenea celorlalte state memebre NATO, a arătat că nu poate asigura o finanțare suficientă pentru apărare, ceea ce a determinat o politică de supraviețuire în cadrul Alianțe, pentru onorarea angajamentelor asumate.

Pentru România “Smart Defence” reprezintă nu numai un răspuns la criza economică ci și șansa de a trece de la o politică de subzistență la una de afirmare în cadrul Alianței.

O posibilă soluție? Identificarea proiectului sau proiectelor în care România poate ocupa poziția de națiune lider, proiecte pentru capabilități critice sau capabilități de nișă necesare NATO. Astfel România se poate transforma în sursă de capabilități și implicit furnizoare de securitate.

Conceptul Strategic NATO

Conceptul Strategic NATO este un document oficial al Alianței care prezintă

scopurile pe termen mediu și lung ale NATO precum și sarcinile fundamentale ale

NATO privind securitatea.

Conceptul Strategic identifică caracteristicile principale ale mediului de

securitate, specifică elementele de abordare ale Alianței privind securitatea și oferă

linii directoare pentru adaptarea forțelor sale la realitățile mediului de securitate. În

același timp Conceptul Strategic oferă cadrul conceptual al transformării NATO și al

adaptării Alianței în concordanță cu evoluția mediului strategic global.

Capitolul I- CONCEPTUL DE APĂRARE COLECTIVĂ

1.1 NATO: istoricul apariției

Principiul fundamental de existență al NATO este angajarea comună în sprijinul cooperării reciproce între statele membre, bazată pe indivizibilitatea și securitatea membrilor săi. Acest principiu oferă garanția că nici o țară membră nu va fi nevoită să se bazeze doar pe propriile eforturi în abordarea provocărilor fundamentale legate de securitate.

Obiectivul primordial al NATO este apărarea libertății și securității membrilor săi prin mijloace politico-militare. Aceasta se realizează prin politica defensivă de securitate a NATO bazată pe 3 elemente: dialogul, cooperarea și menținerea capacității defensive colective. Realizarea acestui obiectiv poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize și conflicte care să afecteze securitatea spațiului euro-atlantic. De aceea, Alianța nu asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie și la asigurarea păcii și stabilității în regiune. Alianța reprezintă manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susținerea intereselor lor comune în problema securității.

Pentru realizarea obiectivului principal de apărare și asigurare a stabilității, Organizația Atlanticului de Nord și-a asumat următoarele misiuni fundamentale de securitate

- să favorizeze un mediu stabil de securitate euroatlantică prin angajarea în

rezolvarea disputelor pe cale pașnică;

- să se constituie într-un forum de consultări între aliați asupra problemelor care aduc atingeri intereselor lor vitale și pentru coordonarea eforturilor în direcția contracarării riscurilor și amenințărilor comune;

- descurajarea și apărarea împotriva amenințărilor cu agresiunea la adresa statelor membre conform art. 5 și 6 din Tratatul de la Washington;

- pregătirea și angajarea activă în gestionarea crizelor, inclusiv în desfășurarea operațiunilor de răspuns la crize;

- lărgirea și întărirea parteneriatului, cooperării și dialogului cu celelalte țări din zona euroatlantică, pentru a mări transparența, încrederea reciprocă și capacitatea pentru acțiuni comune.

1.2 Conceptul de apărarea colectivă în cadrul NATO

Apărarea colectivă presupune sprijinul reciproc al statelor membre ale Alianței Nord Atlantice atunci când unul sau mai multe dintre ele fac obiectul unei agresiuni, potrivit articolului 1 al Cartei ONU. În acest context, fiecare stat își dimensionează participarea la misiuni cu efective militare, cu mijloace de luptă și resurse financiare potrivit puterii sale economice și angajamentelor asumate la primirea calității de membru al Alianței.

Prin urmare, apărarea colectivă presupune, în mod cumulativ, următoarele norme:

- reciprocitate între statele membre în ceea ce privește susținerea militară în caz de atac de către un alt stat sau uniune de state; schimb de informații despre o eventuală agresiune militară asupra unuia din statele membre ale organizației politico-militare;

- contribuția fiecărui stat membru cu resurse umane, materiale și financiare pentru susținerea unei misiuni dusă de organizație în vederea promovării intereselor fundamentale ale participanților;

- constituirea de forțe militare naționale care intră în subordinea unei conduceri militare a organizației doar pe timpul îndeplinirii misiunii respective; în restul timpului, structura militară se întoarce la „bază”, adică în țara de origine;

- negocierea nivelului, mărimii și naturii efortului de apărare: după adoptarea deciziei în acest domeniu se trece la transpunerea ei în practică prin metode proprii, de către fiecare țară;

- obligativitatea tuturor statelor membre de aparticipa la apărarea colectivă: această participare este dimensionată în raport cu puterea economică, populația, suprafața etc. țării respective;

- consens în adoptarea hotărârilor (dată adoptate, acestea devin obligatorii pentru toți membrii organizației): de fapt, utilizarea acestei tehnici în luarea deciziilor presupune asumarea voluntară și conștientă de către fiecare stat membru a responsabilității ce derivă din statutul și rolul său în cadrul respectivei organizații politico-militare.