Renașterea Târzie în Țările de Jos - Pieter Bruegel cel Bătrân

Renașterea reprezintă o epocă în istoria Europei care cuprinde secolele XIV-XVI și marchează trecerea de la societetea medievală, la cea pe care o numim astăzi modernă. Renașterea ia ființă în Italia , iar mai apoi se răspândește în Europa Transalpină. În această perioadă umaniștii își manifestă interesul față de epoca clasică a lumii grecești și romane, căutând răspunsuri la cele mai complicate întrebări metodologice. Această noua societate este marcată de renașterea lumii antice. Renașterea ia ființă în Italia datorită lumii dinamice urbane și sofisticate din Nordul și Centrul acesteia. Însă acest curent se va răspândi ulterior în Franța și Spania dar și în zona nordică a Europei, și anume Țările de Jos și Germania.

Conform concepției lui Burckhardt, noțiunea Renașterii, drept perioadă culturală, este fixată clar și definită prin două concepte: umanism și artă. În Italia, aceasta perioadă ia naștere prin unirea geniului italian cu antichitatea clasică.

Această epoca reprezintă înainte de toate afirmarea omului, a valorilor umane din toate doameniile, se nasc figuri consacrate precum prințul, condotierul și curteanul. Știința este întemeiată pe rațiune și experiment, astfel se naște o nouă metodă de cercetare, fiind una dintre cele mai importante cuceriri ale spiritului uman. Pe plan cultural se remarcă personalități ale căror opere ne influențează și astăzi existența: Leonardo da Vinci, L. Valla, F. Bunelleschi, L. Battista Alberti, N. Machiavelli, Michelangelo, A. Dürer, van Eyck etc.

În epoca renascentistă, artistul se va impune prin concepții, atitudini și rezultate inedite, marcându-și operele prin propria semnătură. Această perioadă, prin cultura sa atinge cele mai înalte culmi ale splendorii. Arta devine o blasfemie prin reprezentările ei, satisfăcând nevoile noii civilizații. Fiecare monument al orașului atestă opulență și un nou ideal de viață.

Jean Delumeau afirmă că cei doi termeni de Ev Mediu și Renaștere nu reprezintă decât o tăietură brutală ce desparte un veac de întuneric de o epocă a luminii.

Renașterea va realiza un salt extraordinar. Nicio altă perioada nu a pus accentul atât de tare pe literatură, muzică, pictură etc. Acest nou curent se va axa pe latura umană, acest lucru fiind ușor de observat în pictura renascentistă, orientarea pictorilor spre lumea reală, antichitatea greco-romană servește drept model în arte, iar creațiile literare sunt tot mai prețuite.

În pictură, artiștii Renașterii au început să experimenteze, dorind să ilustreze o lume tot mai reală, iar pictura este pusă sub dimensiunea desenului. Renașterea încearcă sa recupereze Antichitatea și să o egaleze. De data aceasta vorbim despre proporții, conceptul de formă, spațiu și perspectiva liniară. Culorile sunt accentuate și apar elemente simbolistice. Spre deosebire de arta medievala, arta renascentista este estetică, pune accentul pe frumusețel, noblețe și grație. Pictorii sunt preocupați de redarea unui om armonios, real și bine încadrat în spațiu și timp, ba chiar se face și o cunoaștere anatomică. Pentru redarea idealului uman se folosește tehnica în ulei, inovată de pictorul flamand Van Eyck. De asemenea Da Vinci inovează tehnica sfumato pentru estomparea contrastelor, tehnică folosită în pictura „Monalisa”. În pictură se remarcă o definire a ființei umane ce accede spre perfecțiune, acest lucru fiind evidențiat în chipurile sfinților.