Criza financiară din 2007-2008 - cauze, implicții monetare

ÎNCEPUTUL CRIZEI FINANCIARE DIN 2007-2008

În anul 2008, pentru prima dată după anii 1930, economia mondială a experimentat o criză financiară sistemică: pe 18 septembrie, sistemul financiar internațional a fost pe punctul de a intra în colaps iar piața creditului nu a mai funcționat în următoarele patru săptămâni. Chiar dacă ultimele efecte al crizei încă nu sunt cunoscute, falimentul unor mari instituții financiare și intervențiile guvernamentale masive în lume sunt semnale ale unei depresii economice puternice comparabilă cu Marea Depresiune din 1929-1933. Cauzele crizei globale a creditului astăzi sunt în general înțelese și inițiative majore sunt în curs de desfășurare pentru a reforma reglementarea financiară în întreaga lume, cu importante consecințe pentru viitorul finanțelor globale .

Criza economică mondială a început în luna decembrie 2007, moment când pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene. Indicele TED spread (ce descrie riscul de creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an și apoi a crescut din nou în septembrie 2008, atingând valoarea record de 4,65% pe 10 octombrie 2008. Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat.

Prăbușirea Administrației Federale pentru Locuințe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată de contractele și operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica monetară a S.U.A. stabilind un preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie și, conform economistului american John Bellamy Foster, o „hipertrofie a sectorului financiar” .

Până la 9 august 2007, băncile au putut strânge bani de pe piețele interbancare pentru a-și finanța afacerile ipotecare în continuă expansiune. Băncile americane și băncile precum Northern Rock din Marea Britanie au dezvoltat un nou model de afaceri bancar. În loc să strângă depozite și apoi să le împrumute cumpărătorilor de case, băncile au creat credite ipotecare și le-au distribuit. Aceasta presupunea pur și simplu vânzarea fluxurilor de numerar provenite din rambursările ipotecare. Aceste fluxuri de numerar au fost apoi tăiate, și împachetate în titluri garantate cu ipoteci sau obligații de creanță garantate.

În câteva săptămâni, Northern Rock a avut probleme profunde. A fost un inovator care a intrat agresiv pe piața creditelor ipotecare și de tip buy-to-leasing din Marea Britanie.

Doar 25% din creditele ipotecare ale Northern Rock au fost finanțate prin depozite tradiționale, restul proveneau de la securitizare și piețele monetare .

Prăbușirea băncii Lehman Brothers în 2008 a declanșat o reacție în lanț caracterizată de panică pe piețe și o lipsă de încredere, care a oprit creditarea. Această defalcare a sectorului financiar american a dus țara și apoi economia globală în cea mai gravă recesiune de peste șase decenii. Interconectivitatea sistemului financiar global a jucat un rol cheie. De exemplu, Băncile europene, care au fost puternic implicate în securitizarea creditelor ipotecare în Statele Unite, au avut pierderi aproape la fel de puternice ca băncile americane și au jucat un rol fundamental în transmiterea crizei către Uniunea Europeană. Băncile de pe ambele maluri ale Atlanticului foloseau afaceri similare modele, și a experimentat aceleași condiții financiare problematice caracterizate de severe subcapitalizarea și lichiditatea insuficientă .