Standarde de calitate, caracterizare economică și nutritivă a cătinii

Cătina albă (Hippophae rhamnoides) , arbust dioic, ghimpos (există și soiuri fără ghimpi) sub formă de tufă cu înalțimea de 1,5-3 m, cu scoarța brună-cenușie, cu dungi longitudinale. Cătina se caracterizează printr-o mare plasticitate edafică, ceea ce permite folosirea economică a unor soluri slab productive, degradate. Producții mari se obțin și pe terenuri cu fertilitate medie, ușoare, permeabile. Plantarea se face primăvara devreme în teren pregătit din toamnă. Distanțele de plantare sunt de 4x2 m, în plantații industriale și de 3x2 m sau 3x1,5 în grădinile populației. La 5-7 plante femele trebuie să revină câte 1-2 plante mascule. După plantare cătina albă crește încet , iar la sfarșitul anului al doilea , tufa atinge o înălțime de 50-150 cm și un diametru de 50-00 cm

Maturarea frutelor are loc după 180-200 zile de la înflorit,începând cu cea de a doua decadă a lunii august la soiurile timpurii, până la finele lunii septembrie și prima decada a lunii octombrie la soiurile târzii. Relațiile fructului cu factorii ecologici reliefează faptul că această specie este puțin pretențioasă față de temperatură. Fructul este o bacă ovală au sferică, de 7-8 mm, suculentă, portocalie, cu o sămânță brun închis, ovală, de 3 mm.

Cătina are beneficii ce se cunosc încă din antichitate. Se pare că ar fi originară din Asia de Sud, iar chinezii o folosesc de peste 2.000 de ani în medicina tradițională. Regenerantă și prin excelența ecologică, acest arbust are rădăcini puternice ce penetrează solul până la trei metri adâncime, motiv pentru care este ideală și pentru combaterea eroziunii, dar și la fixarea azotului în sol. Numai în China au fost cultivate cu aceast arbust 500.000 ha teren, pentru a preveni deşertificarea. Fructele de cătină conțin numeroase substanțe bioactive, valoroase cu rol important în prevenirea și tratarea a numeroase boli. Valoarea deosebită a acestei specii reiese din multiplele sale întrebuințări în alimentație, farmacologie, zootehnie, în silvicultură, ca plantă ornamentală.

Cele patru cărţi fundamentale ale medicinei chinezeşti tradiţionale apărute în decursul dinastiei Tang (907 după Hristos) recomandau tratamentul cu cătină pentru tratamentul bolilor de piele şi afecţiunilor tubului digestiv. În Rusia, unde creşte pe suprafeţe foarte mari, cătina a fost numită

3

"Ananas Siberian" datorită sucului plăcut şi proprietăţilor revigorante, foarte apreciate în condiţiile climei aspre de acolo.Virtuţile plantei nu au scăpat neobservate şi în perioada modernă, când au fost pentru început utilizate experimental în alimentaţia cosmonauţilor sovietici, deoarece pe lângă celelalte calităţi ale cătinei, oamenii de ştiinţă din Moscova au descoperit că aceasta protejează organismul uman de radiaţiile cosmice.

CAPITOLUL I

RĂSPÂNDIRE LA NIVEL NAȚIONAL ȘI GLOBAL

Cătina albă este o specie euroasiatică, având o arie naturală de răspândire dintre cele mai mari de pe Globul Pământesc. Ea se întinde peste toată Europa și Asia, de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific. Altitudinal, urcă până la 2000 m în Europa, 4500m în platoul Tibetului și 5000 m în Munții Himalaya Subspecia Eur-rhamnoides este cea mai răspandită atât în Asia, unde își are centrul

principal răspandire, cât și în Europa.

Subspecia Thibetană se întinde în Tibet la foarte mari altitudini (2000-4500 m), fiind adaptată climatului uscat și de mare altitudine al acestui imens platou, unde crește scundă, tufoasă, cu multe părți uscate datorită frigului și uscăciunii.

Subspecia Salicifolia este adaptată climatului cald și umed de pe versanții sudici ai Himalayei. Optimum de adaptare ecologică și centrul de greutate al distribuției acestei specii este în Asia Centrală. Acolo se găsește în regiunea marilor sisteme muntoase și prelungirile lor; numai într-o mică măsură se întinde și pe coastele marilor lacuri interioare.

Fig. 1 (răspândirea culturii de cătină în lume)

4

Față de imensa ei răspândire din Asia, partea din Europa a arealului constituie o minusculă prelungire. Ea se găsește aici într-o situație inversă, ocupând în special litoralul mărilor (pe nisipuri umede sau uscate), iar în zonele continentale, numai de-a lungul râurilor și lacurilor. Legătura ei cu Asia se face prin două fâșii: una pe litoralul mărilor din nordul Europei (Marea Mânecii, Marea Nordului, Marea Baltică) și a doua pe cel din sud (Marea Neagră și Marea Mediterană). La noi în țară, arealul cătinei albe este separat în două părți distincte, mult depărtate între ele. Prima parte - cea mai importantă și mai întinsă - se află în Subcarpații Munteniei și Moldovei, desfășurându-se de la Olt până în Valea Bistriței, în partea de vest, arealul este oarecum discontinuu, prezentându-se sub forma a patru mici insule depărtate între ele: Câineni pe Olt, Oești și Golești pe Argeș, Câmpulung pe Râul Târgului. Din Valea Dâmboviții, arealul devine continuu, specia aflândi-se în masă și ocupând astfel întinderi tot mai mari, pe măsură ce se înaintează spre est, în Muntenia, și apoi spre nord, în Moldova. Hotarul de nord al acestui areal îl constituie Valea Bistriței, iar pe ea punctul extrem este comuna Ceahlău. Hotarul de est este și el foarte bine precizat, pe valea râului Siret. În bazinul râului Buzau, cătina se gasește ca fiind cea mai largă răspândire. În cuprinsul regiunii deluroase amintite, puternic cutata si plină de alunecari de teren , cătina se întâlnește atât de-a lungul albiilor râurilor, cât și pe versanți, pe care urcă până la mari înălțimi.