Comentariu - Apel către lichele de Gabriel Liiceanu

Textul „De ce regi?” de Gabriel Liiceanu („Apel către lichele”) este un eseu, un proiect tipic de intelectual umanist, care crede că o lume poate fi schimbată cu ajutorul cuvintelor. Este un produs mediatic publicat în Revista 22, 8-14 mai 1992 ce prezintă legătura între monarh, divinitate și popor. De asemenea pune în evidență evenimentul istoric din 30 decembrie 1947 – abdicarea Regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române.

Gabriel Liiceanu este una dintre figurile marcante ale Şcolii de la Păltiniş, personalitate civică şi academică, filozof, eseist şi scriitor. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române. După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social. Prin ideile valorizate și comentate cu precădere în operă (alienarea, contingența, libertatea, aporia morală, facticitatea), tematica gîndirii sale poate fi definită ca existențialistă și agnostică („Unei probleme reale nu-i poate corespunde o cunoaștere reală”, cf. Ușa interzisă).

Tema eseului este în strînsă legătură cu epoca din care face parte. „De ce regi?” prezintă relația pe care am pierdut-o pe 30 decembrie 1947 „Oamenii au nevoie de regi pentru ca să se recunoască și în altceva, mai înalt decît ei”. Regele Mihai a reprezentat acel punct de sprijin care putea alina sufletului român, sufletul unui neam ce rîvnea să aibă tangențe cu divinul, cu cerescul, cu Dumnezeu. Dacă nu ai acea credință poți rămîne în întuneric. Astfel s-a întîmplat și cu venirea unui conducător nedorit, impus de un regim tiran, de regimul comunist: „Niciodată unui conducător comunist nu i s-a mîigîiat, cu trupurile oamenilor, mașina care îl purta. Pentru că nimeni nu se recunoștea în el. Pentru că nimeni nu îl iubea.”. Dragostea oferă încredere, iar cele două conduc ghemul Ariadnei spre mîntuire.

G. Liiceanu începe eseul cu problema dispariției sau negării sfîntului din viața unui om, a unei societăți și a unui popor în întregime. Pentru a rămîne un tot întreg și nu a fi în aparență împreună, legați prin inerență de un loc geografic și o limbă, acea gloată de oameni trebuie să insiste asupra ceva divin. Suveranul este acel punct forte, care purtînd coroană înalță capul spre cer și deschide poarta spre celesc. „Monarhul nu este un stăpîn, nu este nici măcar conducător; el este doar garanția înălțării noastre și a legăturii noastre de oameni cu ceva care este mai presus decît noi”. Regele oglindește lumina cerului, este oglinda ce transpune sentimentul împlinirii sufletești neamului în fruntea căruia se află. El depune jurămînt credinței că mereu, chiar și pe timp de ceață, ploaie sau ninsori, va reflecta starea sufletească și calitățile spirituale ale națiunii din care face parte.