Comunicând în Bătaia Puștii

În teoriile comunicării, conflictul este considerat o formă de comunicare, la fel cum este asocierea sau cooperarea. Acest fapt este explicat prin aceea că relaţiile dintre părţile aflate în conflict fac necesară o formă de comunicare, aşa cum putem observa nu numai în cazul conflictelor industriale, a disputelor dintre indivizi ci şi în cazul revoluţiilor şi a războaielor.

Conflictele opun, sub forme foarte diverse, indivizi sau grupuri cu interese diferite. Putem afirma astfel că un conflict este “un tip de interacţiune caracterizat prin stări antagoniste sau ciocniri de interese, idei, politici, programe şi persoane sau alte entităţi.”(Plano, Riggs şi Robin, 1993, p. 41)

Dintre cele care ne interesează, voi menţiona conflictul politic (reprezentat de numeroase manifestări şi anume expresii verbale de dezacord sau dispute fizice directe) şi conflictul armat, conflict ce implică de obicei, sistemul militar al unui stat.

MASS-MEDIA are un rol fundamental în transmiterea informaţiilor. Instituţiile sale au sarcina de a produce, reproduce şi distribui informaţia, modelând percepţiile oamenilor despre lumea înconjurătoare, dând sens experienţelor lor, contribuind la îmbogăţirea informaţiei şi a cunoaşterii din trecut. Mass-media este înainte de toate o cale de mijloc între noi şi instituţiile cu care avem de-a face(justiţie, politică); sursele media sunt de asemenea, canale prin care putem contacta şi suntem contactaţi.

În atenţia mass-media intră uneori momente de mare importanţă şi anume situaţiile conflictuale. Rolul mass-media variază în funcţie de natura crizei sau a conflictului, şi de societatea în care se petrece. Menţinerea democraţiei depinde foarte mult de relaţia mass-media-conflict.

În ceea ce priveşte implicarea mass-media în conflicte, există teorii diverse, dintre care o voi aminti pe cea a lui Kellner, care consideră că “răspândirea liberă a informaţiei, a fost integrată într-un sistem bazat pe control”. De exemplu in România, preluarea controlului televiziunii publice a constituit prima formă de legitimare a noii puteri. Televiziunea a fost ocupată de revoluţionari, devenind astfel centru de transmitere a mesajelor oficiale ale noilor guvernanţi şi instrumentul din mâna acestora pentru menţinerea ordinii sociale. Kellner nu crede că doar in sistemele comuniste informaţia a fost utilizată ca formă de putere politică, ci acest lucru se intamplă şi în prezent în sistemele vestice considerate democratice. Sursele media pot astfel să dea naştere la o criză chiar şi acolo unde aceasta nu există sau pot nega existenţa uneia care de fapt chiar se desfăşoară. Pe scena unui conflict, din regizor, mass-media poate deveni ea insăşi actor.

Să revenim la poziţia intermediară a mass-media, care poate fi neutră (simplu canal de transmitere a mesajelor) sau activă (are rolul de “gatekeeper” adică de paznic al porţii, prin care intră şi iese informaţia). În cel de al doilea caz, sursele media au funcţia de selector a mesajelor comunicate. Aşa cum ştim, meseria jurnalistului este de a culege, filtra, dar şi de a interveni, construi şi reconstrui informaţia ce urmează să fie difuzată publicului. Sociologii comunicării tind să cadă de acord că, a construi realitatea prin ştiri nu înseamnă, neapărat, şi a

o falsifica. Analiştii din domeniu recunosc faptul că realitatea prezentată de jurnalişti nu are cum să nu fie mediată. Imaginile noastre despre lume, nu se bazează întotdeauna pe informaţia directă, nimeni nu poate vedea intreaga lume cu proprii săi ochi. Problema nu este, deci, că realitatea este „mediată”, ci cât de fidelă sau nemodificată ramâne ea după ce trece prin mecanismele medierii.

Ultimele războaie, în care prezenţa televiziunii a fost din ce în ce mai sporită, au produs modificări în modul de a face reportaje despre război. Jurnalistul are un rol important în această schimbare, el devenind in ultimul secol subiectiv prin susţinerea uneia sau alteia dintre tabere. Când vorbesc despre subiectivism mă refer la faptul că uneori caută doar ceea ce se doreşte a fi observat, ignorând faptele care nu convin, sau complexitatea unor situaţii. O altă piedică in prezentarea realităţii de către jurnalişti este fapul că aceştia trebuie să se subordoneze superiorilor, editorilor lor, care deşi nu sunt martori direcţi ai conflictului, îşi iau dreptul de a decide asupra conţinutului informaţiilor. În acest sens putem vorbi de problema cenzurii în timpul conflictelor. Jurnaliştii se confruntă cu presiunea, constrângerea şi cenzura, acestea contribuind la realizarea unor reportaje standard care favorizează pătrunderea mesajelor politice oficiale în cadrul ştirilor şi care determină jurnaliştii să prezinte ştirile într-un mod personalizat, dramatizat şi fragmentat. Presiunile şi cenzura pot veni din partea surselor de informaţie, a redacţiei de ştiri şi/sau a colegilor jurnalişti.

În ceea ce priveşte conflictele politice şi războaiele, sursele de informaţie, sunt în general instituţiile politice puternice. Din cauza autorităţii lor, ele îşi permit să aibă propriile pretenţii, să impună presiuni asupra organizaţiilor de ştiri şi chiar să cenzureze informaţiile.

Cenzura din partea instituţiilor politice statale, există incă din timpul primului război mondial, însă televiziunea a ajutat la înmulţirea acestor tehnici.

În interiorul fiecărei redacţii există anumite „reguli nevăzute”, prin intermediul cărora, se hotărăşte ce ştire intră sau nu în componenţa programului.

O altă problemă existentă in timpul perioadelor de conflict este cea a manipulării media şi prin media. Cel mai grav este că manipularea prin mass-media nu reprezinta mereu un lucru pozitiv, urmărindu-se in unele cazuri satisfacerea unor interese. Omul, ca şi cosumator media, poate fi controlat, folosit, dezinformat, luându-i-se astfel dreptul la o cunoaştere obiectivă a situaţiei.

Pe parcursul unui singur an, 1989, mediatizarea globală a crizelor politice atinsese un punct de saturaţie. O particularitate a revoluţiei este faptul că sursele media globale erau suporteri ai forţelor care provocau crizele. Mass-media nu a jucat un rol similar în prăbuşirea tuturor sistemelor comuniste. De exemplu, în revoluţia din Cehoslovacia, sursele media nu au scos oamenii în stradă şi nu au destabilizat guvernul. Pe de altă parte, au existat cazuri în care revoluţiile au fost transmise în direct. Revoluţia româna este chiar un caz special. Numită atunci şi”revoluţie televizată” sau „revoluţie a imaginilor”, ea a implicat in mod direct televiziunea „în simularea şi dirijarea evenimentelor politice”(Drăgan, 1993, p 3). Televiziunea publică a fost ocupată sau „acaparată” de revoluţionari, ea devenind centrul de transmitere a mesajelor oficiale ale noilor guvernanţi. Se consideră că acapararea televiziunii publice a fost pentru „provocatorii” crizei, obiectivul primordial. Cu alte cuvinte, controlul televiziunii a constituit, prima formă de legitimare a noii puteri.

Citind cu atenţie şi detaşare textele din acea perioadă, se poate observa că jurnaliştii au povestit foarte puţin: realitatea nu le oferea un eveniment cu o desfaşurare clară, ci o situaţie de criză, cu manifestări sociale confuze.

„Discursul mass-media din acea perioadă este compus din piese eterogene: nenumărate articole de opinie(comentarii, editoriale, eseuri, mărturisiri, scrisori) relatări fragmentare, declaraţii ale celor care apăreau în prim-planul evenimentelor, etc.”Mihai Coman