Devieri de la normele limbii române literare

Formarea limbii literare aduce cu sine o lărgire a noțiunii de abatere lingvistică. Ceea ce caracterizează limba literară față de celelalte aspecte ale limbii este existența normelor care se deosebesc de regulile inerente oricărui sistem lingvistic, prin faptul că se bazează pe o selectare a materialului de care dispune limba dată.

Rigoarea normelor limbii literare transformă în abatere utilizarea formelor, termenilor, construcțiilor populare, regionale care nu au fost cuprinse în aceste norme. Aceeași acțiune restrictivă și selectivă exercită normele limbii literare și asupra faptelor lingvistice proprii celorlalte variante ale limbii date. Deși principala trăsătură specifică limbii literare o constituie existența și rigoarea normelor și tendința de a le apăra de orice încălcare, limba literară evoluează și prin acceptarea, la un moment dat, a unora dintre abateri.

De cele mai multe ori, în momentul în care o persoană rostește sau scrie greșit un cuvânt sau o frază este etichetată de cunoscătorii limbii literare drept una fără cunoștințe de bază, fiindu-i pusă la îndoială rațiunea, uneori chiar nivelul inteligenței deși este de recunoscut faptul că nu mereu putem fi la curent cu schimbările ce se produc treptat în interiorul universului literar, astfel că se poate foarte ușor eticheta în mod eronat o anumită persoană care nu a respectat o oarecare lege a normelor literare.

O abatere de la aceste norme este reprezentată de o oarecare contaminație , o potrivire a două sau trei cuvinte într-un fel care s-ar numi în mod popular „după ureche”. Astfel, in locul cuvintelor corecte ce ar trebui folosite intr-o propoziție folosim apropiate ale acestora, dar cu un total alt sens. Așadar stăpânirea aproximativă a formei și, uneori, a sensului neologismului reprezintă frecvent adevărate capcane, iar exemplele din următoarele rânduri exprimă exact ideea ce a fost explicată anterior.

Un exemplu foarte bun în acest sens este desprins din cartea „Cuvintele, încotro?”, de Stelian Dumistrăcel, subtitlul: „Lingvistică pentru toate televiziunile” unde ni se dă un exemplu demn de mult sarcasm și ironie: în discursul unui parlamentar care este presat de întrebările jurnaliștilor apare distorsionată forma verbului „a se confrunta”, după cum urmează: „Ne confundăm cu o problemă politică de cea mai mare importanță...” (TVR 1, 21.03.2017). Se pare că în acest caz, probabil din cauza repeziciunii în exprimare sau poate a emoțiilor în loc de „ne confruntăm” s-a pronunțat „ne confundăm”. O explicație logică ar fi aceea că folosirea termenului greșit a fost antrenată în rostire după o asociere fonetică cu începutul, astfel că ambele cuvinte incep la fel: „conf”. În opinia mea, lăsând la o parte incultura de care a dat dovadă respectivul parlamentar la rostirea acestor cuvinte, din punct de vedere literar această greșeală nu este tolerabilă, căci schimbă absolut total sensul propoziției, ajungandu-se la confuzii tocmai din acest motiv.

Un alt exemplu din aceeași categorie, cea a cuvintelor distorsionate, dar cu un oarecare motiv, cel fonetic, ar fi și cuvântul „arendă”, pronunțat greșit: „agendă”: „ Persoana care a avut în agendă pământul...” (TVR 2, 06.02.2017), exemplu preluat tot din cartea „Cuvintele, încotro?”, de Stelian Dumistrăcel, subtitlul: „Lingvistică pentru toate televiziunile”. Modul în care s-a ajuns la această deviere este asemănător cu cel al exemplului anterior, doar că aici asocierea fonetică s-a realizat cu sfarșitul cuvintelor, care este la fel: „endă”. Ei bine, este de la sine înțeles că această formă este nonpasabilă, căci, de asemenea, se schimbă în întregime înțelesul și sensul ce se vrea a fi transmis.