Geopolitica lumii islamiste - locul Iranului în acest context

GEOPOLITICA ISLAMULUI

Islamul a apărut în secolul VII pe peninsula Arabă şi s-a răspîndit cu o viteză uimitoare în toate cele patru puncte cardinale ale lumii. Către secolul opt, pasionarismul arab şi-a atins punctul său maxim. În componenţa Califatului Arab intrau teritorii care se extindeau pe trei continente: de la peninsula Pirineică (la Vest) – pînă la Ind (la Est) şi de la pragurile Nilului (la Sud) – pînă la Marea Aral (la Nord). În anul 718, Maslamah (fratele califului umayad) conduce ultimul asediu arab (soldat cu eşec) al Constantinopolului. Basileul iconoclast Leon al III-lea din dinastia Isauriotă a fost acela care le-a spulberat speranţele sarazinilor de a pătrunde în Europa prin Strîmtori. A urmat catastrofa de la Akroinon din anul 740 în faţa împăratului bizantin Constantin al V-lea care le-a pecetluit sarazinilor şi porţile Anatoliei.

În Occident, înaintarea maximă a arabilor a fost oprită în anul 732 lîngă orăşelul francez Poitiers. Pe cîmpia adiacentă, un detaşament uşor înarmat, aflat sub comanda lui Abd ar-Rahman, este înfrînt de către cavalerii ferecaţi în zale ai majordomului Franţei Carol Martel.

După aceste nereuşite a urmat scindarea califatului în zeci de califate mai mici, emirate, sultanate ş. a. m. d. Puterea în aceste state este acaparată de către mercenari şi mameluci („gul`am”: robi străini de origine cumană (kipceaci) şi caucaziană („cerkeşi”) transformaţi, precum ienicerii la turci, într-un fel de gărzi de elită). Arabii au încetat să mai ducă războaie de cucerire. În schimb, comerţul, meşteşugurile, ştiinţa şi cultura arabă, ating apogeul înfloririi lor. Europa feudală rămăsese cu mult în urma strălucitoarei civilizaţii arabo-musulmane. Ştafeta expansiunii musulmane a fost preluată de către popoarele turcice convertite şi ele la Islam (îndeosebi turcii seleucizi şi tătarii). Către secolul XVII, „Dar-al-Islam” cuprindea Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Asia Centrală, Caucazul de Nord, ţinuturile de pe Volga, arhipelagul Malaez şi peninsula Malaka.

Sub puterea cuceritorilor musulmani se găsea aproape întreaga peninsulă Balcanică şi Hindustanul, litoralul african al Oceanului Indian (care a devenit un fel de „lac interior” al lumii musulmane). În aceste regiuni însă misionarismul islamic nu a avut un aşa succes ca în alte părţi ale lumii. Musulmani au devenit numai renegaţii creştinismului din Balcani (bogomilii) şi reprezentanţii castelor discriminate din India („paria” - intangibilii şi „shudra” - slugile). Statele musulmane deţineau controlul asupra drumurilor comerciale dintre Asia, Africa şi Europa. În secolul XIV, concomitent cu izgonirea musulmanilor de pe peninsula Iberică, are loc ultima ofensivă militară a lumii islamului – cea a Imperiului Otoman. Bătăliile de la Lepanto, Viena şi Zenta au pus însă capăt expansiunii turceşti. După anul 1682 se începe declinul lent, dar implacabil al Porţii Otomane şi, odată cu ea, a întregii lumi islamice.

Totuşi, încă pe parcursul a cîteva secole, Turcia a întruchipat lumea musulmană, deoarece anume ea stăpînea principalele locuri sfinte ale islamului: Meka, Medina şi Ierusalim (Al-Kuds). După un război de uzură cu Persia, otomanii au pus mîna şi pe locurile de pelerinaj ale minorităţii şiite: An-Najaf şi Kerbela. Sultanii turci purtau titlul de califi ai drept-credincioşilor (musulmanilor) şi ocrotitori a locurilor sfinte.

PERIOADA FRANCEZĂ

În acest timp, în Europa are loc formarea sistemelor internaţionale şi apar statele în adevăratul sens al cuvîntului. Fenomenul în cauză a corespuns temporal cu Pacea de la Vestfalia din anul 1648 care a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani. Franţa a fost prima mare putere europeană care a încercat să folosească islamul pentru atingerea scopurilor sale externe.

Primul ministru al Franţei (de fapt şi conducătorul ei real), cardinalul de Richelieu, a formulat quintesenţa renumitei politici a „raţiunii de stat” („raisone d`etat”). Ea a înlăturat primatul factorilor dinastici şi confesionali în politica externă, principale devenind interesele de stat. „Respublica christiana” medievală a fost înlocuită definitiv cu sistemele internaţionale moderne, în centrul cărora se află marile puteri. Richelieu l-a folosit pe „Marele Turc” în interesele politice ale statului pe care l-a condus cu atîta iscusinţă. De menţionat că în ierarhia bisericii catolice el ocupa scara imediat următoare după marele pontific roman. Politica sa a fost continuată şi de către „regele-soare” (Louis al XIV-lea) care nu s-a sinchisit măcar să ascundă încheierea cu Înalta Poartă a unor alianţe ofensive şi defensive îndreptate împotriva adversarilor săi din lumea creştină.