Strategii și Tehnici de Relații Publice în Filmul Artistic Filantropica

„Filantropica” de Nae Caranfil a câştigat în anul 2001 premiul pentru Cel mai Bun Film Românesc, îi are în distribuţie pe Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Mara Nicolescu, Viorica Vodă şi are la bază teoria conform căreia „în viaţă există trei meserii de bază: bogăţia, sărăcia şi sexul.” Acest film merită atenţia noastră întrucât are la bază un scenariu original. Povestea gravitează în jurul lui Ovidiu, un modest profesor de liceu a cărui viaţă pare sa fie una ratată. Dar tocmai când suntem pe punctul de a-l compătimi rămânem uimiţi de întorsătura neaşteptată pe care o iau lucrurile.

Ce legătură poate exista între un asemenea film şi domeniul relaţiilor publice? Pentru a putea răspunde la această întrebare este necesar să aruncăm o privire asupra uneia dintre definiţiile relaţiilor publice şi anume:„Practica relaţiilor publice constituie arta şi ştiinţa socială care analizează tendinţe, prezice consecinţele lor, consiliază liderii de organizaţii şi aplică programe de acţiune planificate, care slujesc atât interesul organizaţiei,cât şi pe cel public.”( Definiţie

aprobată de Adunarea Mondială a Profesioniştilor în Relaţii Publice, de la Mexico City, din 1978, susţinută de 34 de organizaţii naţionale de relaţii publice.)

Putem spune că ştiinţa constă în tehnicile şi strategiile testate de-a lungul timpului în domeniul PR, adică partea teoretică, iar arta o constituie abilitatea înnăscută a fiecărui specialist de a combina aceste tehnici în aşa fel încât să îşi atingă scopurile propuse, in practică.

Este important să accentuăm în cazul de faţă ideea de relaţii publice percepute ca o artă. În filmul „Filantropica” întâlnim numeroase exemple de tehnici de comunicare, manipulare şi persuasiune toate folosite cu măiestrie. Într-adevăr acestea constituie partea negativă a PR-ului însă trebuie să fim familiarizaţi şi cu aceste aspecte în scopul de a le combate sau de a ne feri de ele. Putem oricând să cădem în astfel de capcane şi să abuzăm de puterea pe care ne-o poate oferi o imagine bună. Acesta este şi cazul protagonistului poveştii noastre.

Ovidiu, un umil profesor de liceu şi scriitor aspirant se confruntă cu numeroase probleme existenţiale. Spus fără menajamente, este un ratat. Nu mai este tânăr, aspectul fizic nu îl ajută, relaţiile sale amoroase sunt sortite eşecului, nu reuşeşte să-şi vândă cartea, are un salariu mizer şi încă locuieşte cu părinţii. Viaţa lui se complică însă şi mai mult când o întâlneşte pe sora lui Robert, un elev problemă din clasa sa. Tânăra Diana îl fascinează prin frumuseţea ei de manechin, iar Ovidiu se îndrăgosteşte iremediabil de ea.

Disperat să găsească o cale rapidă de a face bani pentru a o putea impresiona pe superficiala tânără, acesta ajunge sa intre în mafia cerşetorilor. Cel care îl introduce în aceasta lume este chiar unul dintre capii acesteia, domnul Pavel Puiuţ zis Pepe. Acesta este jumătate artist, jumătate om de afaceri şi „textierul” oficial al cerşetorimii bucureştene. Inventează biografii, replici şi atitudini în funcţie de personalitatea milogului sau de clientela-ţintă. Pepe îi propune lui Ovidiu un scenariu cu mare succes la public. Acesta din urmă intră în joc şi descoperă fascinaţia actoricească dar şi faptul că manipularea nu se opreşte aici, căile supravieţuirii fiind multe şi necunoscute.