Experiența rugăciunii, meditarea și lectura Scripturii în scrierile Sfântului Isaac Sirul

Introducere

Între autorii siro-orientali Isaac din Ninive sau Isaac Sirul e cu siguranță cel mai cunoscut și cel mai prolific autor. Dacă nu pentru evenimentele amintite în paginile biografiei sale, care rămân mai degrabă enigmatice, ori pentru Biserica siro-orientală (,,nestoriană") căreia i-a aparținut, și care e cel mai adeseori deliberat ignorată, Isaac e cunoscut cel puțin pentru învățătura sa care începând de la sfârșitul secolului IX a cunoscut prin numeroase traduceri o difuzare în întreaga lume creștină. Ceea ce se cunoștea însă din el era doar culegerea de ,,cuvinte" de- semnată sub numele de ,,Partea I". Doar în ultimii ani acesteia i s-a alăturat o ,,Parte a II-a", iar acum o ,,Parte a III-a” care contribuie la îmbogățirea și precizarea suitei de cunoștințe privitoare la gândirea sa.Prima notiță biografică e alcătuită dintr-un capitol dintr-un fel de istorie monahală siro-orientală scrisă de Ishodenah al Basrei între anii 860 și 870; a doua, aproape la fel de lungă, e în schimb o notiță anonimă. Din toate aceste izvoare rezultă că Isaac s-a născut în Beit Qatraye (actualul Qatar) la începutul secolului VII. După o primă perioadă de viață singuratică în ,,ținutul său" sau nu departe de acesta, între anii 676 și 680, a fost hirotonit episcop al cetății Ninive, în regiunea nordică a Mesopotamiei .

Din motive neclare, după doar cinci luni de episcopat Isaac a părăsit scaunul din Ninive și s-a întors la viața singuratică; de data aceasta însă nu în ținutul său de baștină, ci în Beit Huzaye (actualul Iran), una din vetrele monahale siro-orientale cele mai vii în epocă. Aici a rămas printre singuraticii de pe Muntele Matut, cu alte cuvinte a ajuns în mănăstirea lui Rabban Shabur, situată în aceeași regiune, unde a murit și a fost și îngropat . Tot din izvoare aflăm că efortul îndelungat în cititul scripturilor l-a făcut să-și piardă vederea, precum și câteva date despre opera sa literară, pe care una dintre cele două notițe biografice o atribuie în realitate ucenicilor săi, care ar fi așternut în scris ceea ce îi învăța Isaac, pentru ca posteritatea să se poată hrăni din sclipirile duhovnicești care l-au făcut unul din cei mai iubiți și frecventați autori duhovnicești din toate timpurile .

Sfântul nu are o zi a sa în calendarul creștin. Dar s-a hotărât ca el să fie sărbătorit împreună cu celebrul său înaintaș Sfântul Efrem Sirul în ziua de 28 ianuarie.

I. Rugăciunea, veriga dintre om și Dumnezeu

Rugăciunile necontenite sunt o meditare continuă la Dumnezeu. Astfel, ca rugăciunile să fie continue, rugăciunea trebuie să fie pusă în mișcare de inimă spre meditarea și contemplarea neîncetată la Dumnezeu. Atunci rugăciunea aduce bucurii cerești în minte, prin mișcările ei foarte bune potrivite învățăturii dumnezeiești și prin cuvintele rugăciunii care fac deplină frica de Dumnezeu. Prin ceea ce ne-a învățat Domnul în poruncile de dinaintea rugăciunii Sale Tatăl nostru, ni s-a spus ce anume trebuie să fie viața creștinilor și ce se cuvine sau nu să cerem la rugăciune. Cu alte cuvinte, cei care se poartă potrivit acestor îndemnuri au acordat viața cu Scrierile Sfinte, căci chemarea celor ce păzesc aceste învățături se poate explica prin antrenarea minții de a sta ancorată de Dumnezeu în rugăciune. Aceștia sunt cei care simt cu adevărat că la rugăciune, aceste gânduri izvorăsc în ei datorită acestor purtări. Sfântul Isaac, subliniază că așa cum vrem să fie purtarea noastră, așa va fi și rugăciunea noastră.

Rugăciunea fiind, așadar, conformă cu ce este propriu vieții desăvârșite și în legătură cu aceste lucruri scrise în Sfintele Scripturi, ea este rezultat al gândirii, îndemn de a urma căi frumoase, rămânere lângă cele ce înalță, meditare duhovnicească, aducere-aminte de cele cerești, gândire la cele ascunse. În puține cuvinte, toate aceste gânduri sunt închise în rugăciunea care ne povățuiește esten cu privire la desăvârșirea viitoare. Rugăciunea neîncetată e o putere care îmbracă mintea, de aducerea-aminte de cele viitoare, cererile se fac dintr-o dată îndrăznețe, iar atunci sufletul care disprețuiește această lume se lărgește prin iubirea de Dumnezeu. Luptele se dezlănțuie împotriva lui, dar mintea se reazemă în nădejde și se întărește prin cererile înalte pe care a învățat să le înalțe la rugăciune .

Mila și bunătate nemăsurată a lui Dumnezeu de care face părtașă firea creată și o unește chiar și cu sfințenia Firii dumnezeiești, este aflătă atunci când rugăciunea este înălțată cu cuget smerit Creatorului a toate. Prin har a dat propria Sa fire, sfințenia, celor cărora aceasta nu le era a lor prin fire. Și atunci cu sfințenia trebuie să se potrivească purtarea omenească, cum spune Moise: Fiți sfinți pentru că Eu sfânt sunt (Luca 19, 2). Prin cereri cugetarea la această rugăciune înalță mintea atât spre asemenea înțelesuri, cât și spre o atare meditare, dând sens cuvintelor celui ce se roagă .