Faptele de Comerț

I. DEFINIŢIA ŞI AUTONOMIA DREPTULUI COMERCIAL

Pentru a defini dreptul comercial, este necesar să fie explicat termenul comerţ, deoarece acest termen are semnifivaţia activităţii care face obiectul de reglementare pentru aceasta ramura de drept.

Etimologic, termenul comerţ provine de la cuvântul din limba latină commercium, care are semnificaţia unor operaţiuni ce au ca obiect mărfuri. Într-adevar în limba latina cuvântul commercium este compus din prepoziţia cum care înseamna „cu” sau „împreuna cu” şi din substantivul merx, care înseamna „marfă”.

De asemenea, în limba latina cuvantul mercatura are semnificaţia de negot sau comerţ, iar cuvântul mercator înseamna negustor sau comerciant.

În doctrină, termenul de comerţ este analizat în cel puţin doua sensuri, şi anume:

• în sens economic sau lato-sensu, acest termen reprezintă activitatea de producere a bunurilor de către producatori, de executarea lucrarilor de către antreprenori şi de prestare a serviciilor de către prestatori, precum şi activitatea de întrepunere a comercianţilor în circulaţia mărfurilor de la producatori la consumatori;

• în sens juridic sau stricto-sensu, comerţul este o activitate reglementată de lege care are ca obiect circulaţia mărfurilor şi serviciilor prin intermediul comercianţilor, de la producator la consumator în scopul obţinerii de profit.

I.1.CRITERIUL COMERCIALITĂŢII

Legiuitorul român a voit să supuna legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice (manifestarile de voinţă savârsite în scopul de a produce efecte juridice), ci şi raporturile izvorâte din faptele juridice. Deci, potrivit Codului comercial intra sub incidenţa legilor comerciale nu numai contractele comerciale, ci şi faptele licite (îmbogăţirea fără justa cauza, plata nedatorată) şi faptele ilicite savârsite de comercianţi în legatură cu activitatea lor comercială.

Enumerarea prevazută la art. 3 Cod comercial are un caracter enunţiativ, exemplificativ şi nu limitativ. Legiuitorul a consacrat că fapte de comerţ cele mai frecvente acte juridice şi operaţiuni care constituiau baza activităţii comerciale la data adoptării reglementării. Aceasta înseamnă că la lista faptelor de comerţ prevazute expres de lege se pot adauga şi alte fapte de comerţ, adica alte acte şi operaţiuni, cu condiţia ca acestea să aiba caracteristicile faptelor de comerţ expres recunoscute de lege.

I.2.CALIFICAREA NOŢIUNII DE COMERCIALITATE

Aparţine dreptului intern al fiecărei ţări şi se face după criterii proprii

În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două marii actegorii:

- fapte de comerţ obiective ;

- fapte de comerţ subiective;

Determinarea comercialităţii recunoaşte, în diferitele sisteme naţionale de drept, două concepţii:

- concepţia subiectivă (criteriul subiectiv);

- concepţia obiectivă (criteriul obiectiv).

Îmbrăţişând criteriul subiectiv, unele legislaţii naţionale fac să depindă caracterul comercial sau civil al actului (faptului) juridic de calitatea autorului, a subiectului; actul (faptul) este comercial dacă este săvârşit de un comerciant, calitatea de comerciant rezultând din lege sau din înscrierea într-un anumit registru (de exemplu în dreptul german).

Alte legislaţii, dând expresie concepţiei obiective, determină comercialitatea potrivit elementelor intrinseci ale actului juridic respectiv, naturii sale şi independent de calitatea participanţilor la raportul juridic respectiv. Aceasta este valabilă în dreptul român, dar şi în cel francez, italian, spaniol.

În dreptul nostru, enumerarea faptelor de comerţ este dată de Codul comercial care, folosind criteriul pozitiv, arată categoriile de fapte considerate fapte de comerţ obiective în articolul 3, iar apoi, folosind criteriul negativ, în articolul 5, indică acele fapte care nu pot fi calificate a fi comerciale.

Deşi până aici recunoaştem aplicarea criteriului obiectiv, pentru că prin săvârşirea de fapte de comerţ obiective ajungem la dobândirea calităţii de comerciant, deci la fapte subiective, Codul comercial, în articolul 4, se referă la faptele subiective de comerţ.

În concluzie, Codul comercial român consacră criteriul obiectiv de calificare a faptelor de comerţ (conform articolelor 3 şi 5 Cod comercial), dar, considerându-l insuficient, îl completează cu o prezumţie de comercialitate, deci aplicând criteriul subiectiv (conform articolului 4 Cod comercial).

II.CONCEPŢIA CODULUI COMERCIAL ROMÂN PRIVIND FAPTELE DE COMERŢ

II.1. REGLEMENTAREA FAPTELOR DE COMERŢ

Pentru determinerea raporturilor care formeaza obiectul dreptului comercial ,Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le clasifică ca şi „Fapte de comerţ”.

Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite raporturi juridice, care sunt reglementate de legile comerciale. Articolul 3 C. com. prevede: ”Legea consideră ca fapte de comerţ” :

1) cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde fie în natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau puse în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpararea spre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte tipuri de credit circulând în comerţ;

2) vânzările de produse vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi cumparate cu un scop de revânzare sau închiriere;

3) contractele de raport asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ;

4) cumpărările sau vânzarile de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;

5) orice întreprindere de furnituri;

6) întreprinderile de spectacole publice;

7) întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;

8) întreprinderile de construcţii;

9) întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;

10) întreprinderile de editura, librarie şi obiecte de arta;

11) operaţiunile de banca şi schimb;

12) operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale;

13) întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat;

14) cambiile şi ordinele de producte sau mărfuri;

15) construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţiunea interioară ţi exterioară;

16) expediţiile maritime, închirierile de vase;

17) asigurările terestre;

18) asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii;

19) depozitele pentru cauza de comerţ;

20) depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit;

II.2.OBIECTUL REGLEMENTĂRII FAPTELOR DE COMERŢ

Codul comercial român, spre deosebire de Codul comercial italian din 1882 şi codul comercial francez din 1807, reglementează faptele de comerţ, iar nu actele de comerţ. Codul comercial român nu foloseşte expresia italiana ”atti di comercio” (acte de comerţ), ci expresia ”fapte de comerţ”.

Articolul 4 C. com. dispune: ”Se socotesc, afara de acestea (afară de cele prevăzute de articolul 3), că faptele de comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din insuşi actul”.

Reglementarea de către art.4 C.comercial faptele de comerţ, a tuturor actelor săvârşite de o persoană care are calitatea de comerciant alături de actele juridice şi operaţiunile prevazute de art.3 C.com., nu neaga concepţia obiectivă a Codului comercial român. Într-adevar, potrivit reglementării codului comercial, săvârşirea faptelor de comerţ prevazute de art.3 are rolul preponderent în stabilirea raporturilor juridice comerciale si, totodata, în dobândirea calităţii de comerciant.

Legiuitorul român a voit să supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele juridice(manifestari de voinţă săvârşite în scopul de a produce efecte juridice) ci şi raporturi izvorâte din faptele juridice (manifestări de voinţă săvârşite, fără intenţia de a produce efecte juridice sau orice alte împrejurări de care legea leagă producerea unor acte juridice).

Deci, potivit Codului comercial, intra sub incidenta legilor comerciale nu numai contractele comerciale, ci şi faptele licite (îmbogăţirea fără justa cauza; plata nedatorată; gestiunea de afaceri) şi faptele ilicite, de comercianţi în legatură cu activiatea lor comercială.

II.3. CARACTERUL ENUMERĂRII LEGALE A FAPTELOR DE COMERŢ

În doctrina dreptului s-a discutat asupra caracterului enumerării legale a faptelor de comerţ cuprinsă în art.3 C.com.

Într-o opinie, aparţinând primilor comentatori ai Codului comercial, s-a considerat că enumerarea este limitativa, afirmandu-se ca legea clasifică drept fapte de comerţ actele şi operaţiunile expres prevazute în art.3 C.com, cu excluderea altora. În această opinie, s-ar putea discuta daca un anumit act juridic sau operaţiune se încadreaza ori nu într-una din categoriile de fapte de comerţ prevazute de art.3 C.com., fără a se putea adauga alte categorii noi la cele existente.

Adoptând teza care afirma caracterul enunţiativ al enumerării faptelor de comerţ din art.3 C.com., doctrina şi practica judiciară au recunoscut ca fapte de comerţ şi alte acte şi operaţiuni de care nu sunt prevazute expres în Codul comercial; de exemplu, hotelaria, publicitatea, producţia de filme şi televiziune etc.