0 Spirală Ascendentă a Teoriilor Economice și Monetare

Lumea a evoluat de la economiile închise şi dogmatice către economiile actuale, deschise şi flexibile, concomitent modificân-du-se şi concepţiile privind obiectivele generale ale politicii eco¬nomice.

Sinteza obiectivelor prioritare dintr-o economie s-a con¬cretizat în mai multe modele, prezentate în succesiunea lor cu mai multe denumiri: axa politicii clasice; triunghiul keynesian; careul creşterii armonizate; pentagonul noii societăţi şi hexagonul politicii economice actuale.

Axa politicii clasice, din politica economică clasică, avea la un capăt stabilitatea preţurilor, căreia îi era subordonată rigoarea monetară şi echilibrul bugetar, iar la celălalt capăt al axei era echilibrul balanţei de plăţi.

Nivelul ocupării forţei de muncă şi al salariilor se adapta acestor exigenţe.

Triunghiul keynesian a ajuns la concilierea „triunghiulară" a celor două scopuri tradiţionale (stabilirea preţurilor şi echilibrarea balanţei de plăţi) cu cel de-al treilea scop: deplina ocupare a forţei de muncă.

Careul creşterii armonizate adaugă creşterea economică la cele trei vârfuri ale triunghiului keynesian, formând acel careu magic, dat fiind faptul că, în practică, erau foarte greu de atins toate laturile quadraturii.

Pentagonul noii societăţi ţine seama de necesitatea ca societatea actuală să devină mai justă în constituirea veniturilor, eliminându-se disparităţile grave, astfel că se ia în considerare rata şomajului şi se ajunge şi la protecţia socială ca obiectiv al politicii economice.

Hexagonul politicii economice actuale apare din nevoia de a fi completat cu obiectivul privind protejarea mediului natural. Şi acest ultim model este dificil de pus în practică, dar el are meritul de a fi luat în considerare problemele reale ale societăţii actuale şi de viitor.

Mersul cercetărilor monetare poate fi asociat cu o spirală a cunoaşterii umane, caracterizată prin tranziţii, reveniri, formu¬lări de noi idei, combinarea unor elemente anterioare, dar , în permanenţă, pe un nivel superior de teorie şi practică economică, impus de progresul societăţii.

Ca o concluzie, o cuprindere a problemelor esenţiale din principalele teorii economice şi teoriile lor monetare demonstrează faptul că ştiinţele economice, alături de toate celelalte ştiinţe sunt permanent confruntate cu acel: „Toate-s vechi şi noi sunt toate".

I. Teoria clasică a considerat că oferta îşi creează propria cerere, iar preţurile şi salariile flexibile restabilesc echilibrul între cerere şi ofertă, fără ca politica economică sau cea monetară să aibă un rol activ. Clasicii au realizat, însă, primul model monetar de necontestat, care arată relaţia directă dintre cantitatea de monedă şi nivelul preţurilor.

II. Teoria dirijismului, prin Keynes, a considerat că nu există un mecanism de reglare automată a preţurilor, astfel că politicile economice, în primul rând, politica fiscală, luau locul preţurilor şi salariilor în restabilirea echilibrului între cerere şi ofertă.

III. Monetariştii au fost împotriva intervenţiei statului în economie şi au considerat că. politica monetară prin oferta de bani reprezintă factorul determinant al modificărilor înregistrate de PIB, bazându-se pe trei elemente, şi anume:

- creşterea ofertei de monedă este principalul factor al creşterii PIB nominal, propunând un ritm constant de creştere a masei monetare de 3-5% anual (prin comparare cu ritmul de creştere al PIB (2-4%), rezultând o inflaţie de circa 1% pe an);

- preţurile şi salariile sunt relativ flexibile;

- economia privată este stabilă.

Monetarismul a intrat în declin, după ce viteza de circulaţie a banilor a devenit foarte instabilă în SUA.

IV. Teoria neoclasică arată că oamenii acţionează pe baza unor aşteptări sau anticipări raţionale şi eficiente, iar preţurile şi salariile sunt flexibile, deci toate măsurile unor autorităţi nu pot influenţa nivelul producţiei reale şi nici pe cel al şomajului. Ulte-

rior, criticile lui Lucas au arătat că totuşi comportamentul economic se schimbă dacă politica pe diverse planuri se modifică.

V. Ultraclasicismul a apărut pe fondul accentuării fenome¬nelor de inflaţie şi şomaj, unii economişti cerând întoarcerea la politicile tradiţionale de echilibrare a bugetelor şi de stopare a inflaţiei şi generând şcoala economiei ofertei. Această şcoală propune o serie de stimulente de ordin economic, cea mai impor¬tantă fiind reducerea impozitelor, considerându-se că aceasta influ¬enţează economisirile, mărimea investiţiilor şi oferta de muncă. Aplicată de guvernarea Reagan în SUA şi Thacher în Marea Britanie, această politică a lăsat mari dezechilibre bugetare, iar producţia a continuat să crească în ritm lent.