Cambia în Dreptul Comparat

In vederea facilitarii circulatiei titlurilor comerciale de valoare, prin impunerea pe plan international a increderii in aceste instrumente de credit si de plata al caror numar sporeste proportional cu cresterea volumului schimburilor economice internationale efectuate pe credit, pentru a se evita problemele conflictuale decurgand prin prevederi specifice anumitor tari, s-a recunoscut de multa vreme necesitatea unificarii de comun acord a unor reglementari privind cambiile, biletele de ordin si cecurile.

La 23 iunie 1910 a avut loc la Haga, prima conferinta privind unificarea dreptului cambial. La aceasta au participat 32 de state, desfasurandu-si activitatea pe cinci sectiuni, o comisie speciala pentru reglementarea conflictelor de legi si un comitet central care sa reuneasca deciziile formulate in sectiuni si cu ajutorul comitetului de redactare, sa elaboreze proiectul de unificare. Datorita acestei metode de lucru, cat si a activitatii desfasurate de participantii la conferinta, si in mod special, a reportorilor din comitetul central si a celui de redactare, Lyon- Caen si Simons, pe de alta parte, precum si Louis Renault, pe de alta parte, conferinta a reusit ca, pe parcursul a patru saptamani, sa elaboreze un ante-proiect de conventie internationala pe 26 de articole si un ante-proiect de lege uniforma asupra cambiei si a biletului de ordin, in 88 articole.

Cea de-a doua conferinta de la Haga a avut loc in iunie 1912 si si-a propus ca prim obiectiv desemnarea unui comitet de redactare care, pe baza criticilor formulate la adresa ante-proiectelor din 1910, sa propuna intr-o sedinta comuna, textul definitiv. In fapt, activitatea comitetului a constat in a redacta un proiect de lege uniforma, avand drept scop redactarea cu maximum de claritate a textelor, suprimarea dispozitiilor excesive ( numarul articolelor s-a redus la 80) si introducerea unor modificari de fond.

In final, la 19 iunie 1912, conferinta a adoptat pe baza raportului domnilor Lyon- Caen si Simons “Regulamentul uniform cu privire la cambie si biletul de ordin”, iar la 20 iulie, in urma raportului prezentat de M. Renault, a fost aprobat proiectul conventiei internationale precum si textele reglementand conflictele de legi. Potrivit primului articol al Conventiei Internationale, statele contractante se obligau sa introduca in dreptul lor intern reglementarile Regulamentului uniform, fara a-i aduce alte modificari decat cele precizate prin articolul 2-23, pana la 31 iulie 1913, iar potrivit articolului 25 sa ratifice conventia cat mai curand posibil. Aceste obiective pareau a fi asigurate si poate ar fi fost infaptuite, daca nu survenea primul Razboi Mondial (1914-1918).

Ca urmare a raspunsurilor afirmative privind necesitatea convocarii unei conferinte internationale s-au intrunit la Geneva intre 13 mai 17 iunie 1930, delegati ai 31 de state, sub prezidentia juristului olandez doctor J, Limburg, membru al consilului de stat al Olandei, avand ca rezultat adoptarea a trei conventii si a unui act final:

• conventie prin care statele se angajau sa introduca, fara modificari in legislatiile lor interne, textul legii, denumita legea uniforma insotita de 2 anexe: una continand textul L.U (78 de articole) si alta continand rezervele acordate statelor contractante (25 articole), adica punctele asupra carora legile nationale vor putea deroga de la dispozitiile L.U., ori le vor putea preciza sau completa;

• conventie si un protocol destinate sa reglementeze unele conflicte de legi in materie de cambii si bilete de ordin;

• conventie si un protocol privind dreptul de timbru in materie, prin care se stabileste obligatia pentru fiecare stat de a-si modifica propria legislatie fiscala, asa incat valabilitatea obligatiilor asumate prin cambie sau bilet de ordin sau exercitarea drepturilor decurgand din ele, sa nu fie conditionate de respectarea dispozitiilor fiscale relativ la timbru. Aceasta din urma a fost semnata si de Marea Britanie;

• Un alt final ce cuprinde unele deziderate ale conferintei si prevedea tinerea unei a doua sesiuni pentru discutarea proiectelor relative la C.E.C

Reglementarea romaneasca ce corespunde L.U. a imbracat forma Legilor: numarul 58/1934 privind cambia si biletul la ordin si 59/1934 privind cecul.

Inainte de acestea au existat in Romania, mai multe tentative de modificare a dispozitiilor legale referitoare la titlurile de valoare, pe de o parte pentru a se prefecta regimul lor juridic, are pe de alta parte, pentru a se unifica variatele norme existente in diferitele zone geografice ale Romaniei, inainte de Marea Unire de la 1918. A existat astfel, mai intai un ante-proiect al Ministerului de Justitie si apoi, mai multe proiecte ale Consiliului Legislativ, fara ca vreounul sa fi fost votat de Parlament.

Pana la urma a fost instituita o comisie care a elaborat un nou proiect, care avea la baza legea italiana din 14 decembrie 1933, care nu constituia o traducere “ad literam’ a textului L.U., motiv pentru care unii specialisti au apreciat ca in Italia s-a realizat nu o lege uniforma, ci “diforma” de drept cambial.