Criza economică mondială

Criza economica mondiala

Criza din 1929-1933 a provocat un adevarat soc psihologic. Nedumerirea si pesimismul au pus stapanire chiar pe cele mai limpezi si mai optimiste cugetari.

Aceasta, având cauze în ciclicitate în fluctuatiile intrinseci ale activitatii economice, dar si într-o dezvoltare ce a supralicitat consumul, a zguduit lumea si a cuprins toate ramurile de activitate. A izbucnit în Wall-Street, în "Joia Neagra", 24 octombrie 1929. Actiunile s-au prabusit, falimentele au început sa "curga" în lant.

Toate componentele fundamentale ale liberalismului - individualismului, libera initiativa, determinarea preturilor prin jocul concurentei - au intrat in deruta.

Cauzele crizei au fost multiple si variate ca surse. Dezbaterea teoretica asupra cauzelor si interpretarilor celei mai mari crize a capitalismului modern inca nu s-a incheiat. Cel mai adesea, criza a fost explicata prin dislocarea comertului mondial si a economiilor nationale in timpul primei conflagratii mondiale. Alti specialisti au explicat criza printr-un accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de rationalizare economica, indeosebi in S.U.A si Germania, unde maximumul de organizare a productiei si a muncii a fost insotit de maximumul de somaj.Efortul de investitii din anii ‘20 a fost insotit de riscuri si dezechilibre ca si derapaje financiare; abuzul de credite de consum si de speculatii bursiere care s-a practicat in S.U.A in anii primului deceniu interbelic.

In aceasta lume nerefacuta dupa razboi, cele trei puncte slabe ce caracterizau prosperitatea anilor ‘20 au fost pretutindeni prezente: criza agricola de supraproductie insotita de scaderea preturilor si a veniturilor taranimii; criza de suprainvestitii speculative in sectoarele pilot ale economiei si criza financiara. Criza a atins initial economiile germanice mai fragile dar mai ales mai dependente de creditul american. In primavara anului 1921, falimentul bancii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prabusirea intregului sistem bancar austriac. Prin ricoseu, bancile germane, foarte implicate in economia austriaca, au intrat in randul lor in criza.

Tarile subdezvoltate si in curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comertul cu produse agricole si materii prime. In cinci ani, din 1929 si pana in 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: productia, circulatia internationala de marfuri si capital, sistemul monetar international.

Geneza

Crahul bursier din octombrie 1929 s-a transformat într-o lunga depresiune economica, faptul care a întunecat întreaga perioada a anilor ’30 si s-a reflectat initial în prabusirea productiei, a investitiilor, a preturilor si veniturilor, ca si a comertului international, dar si prin înmultirea falimentelor si cresterea vertiginoasa a somajului. Catastrofa bursiera din 1929 a fost consecinta logica a boom-ului speculativ început în 1926: atrasi de perspectiva unor câstiguri rapide si cu atât mai facil de obtinut cu cât se puteau cumpara actiuni pe credit (4/5 dintre acestea fiind cumparate pe credit în 1929), speculatorii s-au înmultit, ajungând sa reprezinte aproape 6% din totalul populatiei americane. Fonduri de toate provenientele (întreprinderi, banci, particulari) mai mult sau mai putin bine canalizate de societatile specializate – investments trust – si de brokeri au împins valorile bursiere la o crestere exagerata. Reteaua bancara a SUA, eterogena si dezechilibrata, în conditiile în care 1% din banci detineau peste 50% din sumele depozitate, s-a dovedit absolut incapabila sa stapâneasca aceasta situatie anormala. Între 1926 si 1929, volumul împrumuturilor destinate speculatiilor a crescut de la 2,5 miliarde dolari la 6 miliarde, indicele valorilor bursiere crescând în aceeasi perioada de la 100 la 2161. Aceasta crestere a depasit în mod evident evolutia valorii reale a întreprinderilor, al caror capital sau cifra de afaceri nu au putut creste de doua ori în trei ani. Treptat dividendele s-au subtiat în raport cu valoarea actiunilor si aceasta scadere a ratei profitului a determinat investitorii la revânzarea actiunilor. La rândul sau, guvernul american, îngrijorat de acest exces speculativ a favorizat cresterea dobânzilor pe termen scurt, acestea depasind pragul „psihologic” de 10%, situatie care a antrenat pierderea încrederii în rândul operatorilor bursieri. Miscarea de revânzare a fost astfel amorsata si a capatat rapid o alura catastrofica, culminând la 24 octombrie 1929 când 12 milioane de actiuni au fost puse în vânzare, cursul acestora prabusindu-se însa în conditiile în care cumparatorii nu au aparut. Criza creditului, consecinta imediata a crizei bursiere a antrenat criza productiei industriale în dublu sens: pe de o parte, prin aceea ca a limitat posibilitatile de finantare si a îngreunat reluarea procesului de productie, iar pe de alta parte a diminuat consumul, larg sustinut prin credite în anii ’20. Scaderea cererii solvabile a determinat sporirea dimensiunii stocurilor de marfuri si a impus reducerea sau stoparea productiei.