Economia de Schimb - Sistemul Economiei de Piață

Conceptual şi conţinutul economiei de schimb

Economia de schimb în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor, ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a dovedit, aşa cum experienţa acumulată până în prezent o demonstrează, sistemul economic de o deosebită performanţă.

Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activităţile agenţilor economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pieţei, aceasta răsplătind ori sancţionând după caz, munca desfăşurată în toate componentele economiei naţionale. Criteriile cu care aceasta operează sunt cele ale eficienţei şi concordanţei activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a supravieţui în condiţiile economiei de piată şi, cu atât mai mult, pentru a desfăşura activităţi rentabile, agenţii economici trebuie să fie receptivi la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimburile mediului economico-social, flexibilitate în mecanismul de funcţionare, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentu înnoire şi modernizare.

În cadrul economiei de piaţă activitatea economică este pusă în mişcare printr-un mare număr de decizii aparent independente unele faţă de altele, iar inţiativa aparţine individului, care este centrul impulsionării activităţii economice. Având în vedere multitudinea centrelor de decizii, spunem că economia este pluripolară. Evoluţia înregistrată în cea mai mare parte a ţărilor cu economie de piaţă se caracterizează printr-o reducere a numărului centrelor de decizie semnificative, prin apariţia centrelor de decizie publice, existenţa marilor grupări monopoliste, a fenomenelor de integrare economică, etc. Cu toate acestea, caracterul pluripolar al economiei s-a menţinut.

Economia de piaţă este formată, în principal, din două sectoare:

a) Sectorul privat, caracterizat prin trecerea de le economia micilor unităţi, numeroase şi de forţe aproximativ egale, la o economie a marilor unităţi mai puţin numeroase şi de forţe inegale. Dintre factorii care au determinat această evoluţie amintim:

- procesul concurenţei – care a dus la eliminarea celor slabi de către cei puternici (aşa numitul darwinism social);

- exigenţele progresului tehnic şi ale formelor moderne de producţie care au impus necesitatea acumulării de capital şi concentrarea acestuia într-un număr mic de unităţi;

- apariţia economiei de grup, ca urmare a faptului că producătorii din anumite sectoare, animaţi de grija apărării intereselor profesionale commune, au fost determinaţi să adopte politici apropiate sau complementare în anumite domenii, ceea ce a avut incidenţe asupra iniţiativei economice;

- dezvoltarea societăţilor transnaţionale, mai ales de origine americană înainte de 1944, dar apoi, după al doilea război mondial, şi europeană, japoneză, etc.

b) Sectorul public a cărui constituire s-a datorat unor cause diverse:

- carenţelor iniţiativei private, care nu poate rezolva problemele din anumite sectoare caracterizate printr-o rentabilitate scăzută;

- interesul financiar al statului pentru unele activităţi fără riscuri, dar care aduc beneficii regulate şi considerabile (anumite monopoluri ale statului);

- salvgardarea interesului economic al naţiunii;

- consideraţii politice (de exemplu apărarea naţională), etc.

O dată cu apariţia şi dezvoltarea sectorului public, apar noi centre de decizie, statul devenind apriori principalul centru al impulsionării economiei. Aceasta s-a realizat, în principal pe două căi: prin deciziile sale directe – statul controlând şi orientând activitatea unităţilor publice, mentinând însă pluralitatea centrelor de decizie în acest sector; prin deciziile indirecte sub forma intervenţiilor legate de politica economică, prin care însă, cel mai adesea, statul nu se substituie centrelor de decizie existente, ci doar modifică întrucâtva cadrul manifestării lor.

Motivaţia dominantă a oricărei decizii în sectorul privat este urmărirea obţinerii celui mai mare câştig monetar individual, iar resortul principal al activităţii economice este concurenţa. Însă mobilul profitului şi resortul concurenţei şi-au schimbat natura pe parcursul evoluţiei economiei de piaţă datorită: principiului solidarităţii, urmărit prin înfiinţarea exploatărilor cooperative; interesului general – care constituie motivaţia de bază a deciziilor economice luate sub controlul statului.

Dintre instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile amintim:

- o instituţie juridică – proprietate privată, care stă la baza liberei iniţiative;