Politica Agricolă în România

INTRODUCERE

Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial. Trebuie precizat de la bun început că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una

dintre trăsăturile definitorii ale PAC, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene.

Politica agricolă comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar este şi printre cele mai importante. Importanţa ei deosebită în cadrul construcţiei comunitare este reflectată prin câteva trăsături distincte:

- Este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură chiar decât Piaţa

Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie de circa 10% pe cele

naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea

majoritate a producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi

comercializare a produselor

- Este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă consumă, prin sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun1

- Manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decât cele economice prevalând adesea în luarea deciziei de politică agricolă. Trei sunt raţiunile majore care justifică de ce factorii politici sunt foarte sensibil la lobby-ul exercitat de producătorii agricoli. Pe de o parte, sectorul agricol este cel care furnizează una din resursele indispensabile existenţei umane, şi anume hrana. Pe de altă parte, agricultura este un sector tradiţional, cu rădăcini adânci în istorie, şi simbolistici - sub forma tradiţiilor, cutumelor, legendelor - ce reprezintă izvoare fundamentale în conturarea identităţilor naţionale. În sfârşit, organizaţiile producătorilor agricoli au căpătat o influenţă foarte puternică în timpul războiului, pe care ulterior şi-au păstrat-o, iar pe parcursul dezvoltării PAC, şi-au consolidat-o. Concepţia însăşi a PAC, de protejare a veniturilor producătorilor agricoli, a avut o contribuţie însemnată la consolidarea poziţiei acestor organizaţii.

1 Cealaltă mare consumatoare fiind Politica Regională

I. Politica agricolă în Uniunea Europeană

I.1. Momente cheie

Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952, înfiinţaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului). Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam). Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:

- Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin

asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a

factorilor de producţie, în special a forţei de muncă

- Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin

creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli

- Stabilizarea pieţelor

- Asigurarea siguranţei aprovizionărilor

- Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori

Tratatul de la Roma nu explica însă concret cum aveau să fie realizate aceste obiective. De aceea, în 1958, miniştrii agriculturii din cele şase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole.

Ei au stabilit trei principii care să guverneze PAC:

- Principiul pieţei unice: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă

fără restricţii

- Principiul preferinţei comunitare: este favorizat consumul produselor originare

din Uniunea Europeană, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din

import faţă de producţia internă

- Principiul solidarităţii financiare: măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget

comun

Odată stabilite aceste principii, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de a detalia măsurile de politică agricolă comună. “Arhitectul” politicii a fost olandezul Sicco Mansholt, vice-preşedinte al Comisiei şi responsabil pentru agricultură.

Mecanismul consta, în linii mari, în protejarea veniturilor producătorilor agricoli prin intermediul preţurilor, şi anume prin instituirea unui nivel ridicat al protecţiei vamale faţă de concurenţa străină, combinat, pentru anumite produse, cu unificarea preţurilor interne, respectiv, fixarea de preţuri comune însoţită de un mecanism de susţinere a nivelurilor acestora. Întrucât preţurile interne erau mai ridicate decât cele mondiale, exporturile trebuiau încurajate prin subvenţii. Măsurile comune aveau să fie finanţate dintr-un buget comun. Piaţa agricolă a Comunităţii devenea în acest fel o construcţie solidă, cu evoluţii independente de tendinţele pieţelor internaţionale.