Politica cursului de schimb

Cursul la care unitatea monetară se schimbă cu alte monede este o variabilă esenţială a unei economii. El este, într-adevăr, un etalon ce exprimă raporturile respectivei economii cu altele partenere. El influenţează preţul tranzacţiilor, reglează mutaţiile datoriilor şi creanţelor contractate pe plan internaţional.

1. Diferitele regimuri de schimb

Un regim de schimb este un ansamblu de mecanisme şi reguli ce asigură relaţiile dintre monedele ţărilor membre ale respectivului regim. Aceste reguli pot decurge din acorduri internaţionale (cum a fost cel de la Bretton Woods ce a funcţionat între 1945 şi 1971, sau Sistemul Monetar European instaurat în 1979), sau rezultă dintr-o simplă stare de fapt şi din raporturile de forţă dintre diferitele state, pieţe sau teritorii economice.

Există o paletă destul de largă de regimuri de schimb diferite, dar care pot fi regrupate în jurul a două regimuri cu caracteristici diametral opuse: regimul ratelor de schimb fixe şi regimul ratelor de schimb flotante.

1.1. Regimul ratelor de schimb fixe

a) Regimul de schimburi fixe rigide

Într-un regim de schimburi fixe pure, ţările membre îşi stabilesc valoarea monedei în raport cu un etalon (metal preţios, deviză forte sau coş de devize). Deci fiecare monedă va avea în acest caz o rată oficială de schimb definită în raport cu acest etalon.

În versiunea sa pura, un regim de schimburi fixe interzice tuturor ţărilor membre să modifice rata oficială de schimb, iar această interdicţie este irevocabilă. Acest regim a dominat în vremea etalonului-aur din anii 1870 până la primul război mondial. El se bazează pe trei reguli principale:

- fiecare monedă este definită printr-o greutate fixă în aur;

- fiecare monedă este convertibilă în aur;

- aurul poate să circule în mod liber.

Un alt exemplu este proiectul Uniunii Monetare Europene aşa cum a fost el descris în tratatul de la Maastricht şi aplicat începând cu 1 ianuarie 1999, când cele 11 ţări din zona Euro au fixat de o manieră irevocabilă şi definitivă rata lor de schimb.

b) Regimul de schimburi fixe hibride

Pot fi remarcate două astfel de regimuri:

I. Sistemul de schimburi fixe dar ajustabile

Într-un astfel de sistem, ţările membre decid să limiteze fluctuaţiile ratei de schimb în interiorul unei anumite marje de fluctuaţie. Plecând de la această definiţie, două cazuri sunt de avut în vedere:

- fie rata de schimb poate varia în mod liber în interiorul marjei, autorităţile monetare neintervenind pentru a aduce rata de schimb în interiorul marjei decât dacă limita inferioară sau cea superioară este atinsă;

- autorităţile nu aşteaptă ca una din limite să fie atinsă pentru a interveni, ci efectuează intervenţii intra-marginale cu scopul de a păstra rata de schimb în interiorul bandei de fluctuaţie, de îndată ce ea se îndepărtează de rata de referinţă. Ca exemple, putem reţine cazul Sistemului Monetar European, sau al sistemului de la Bretton Woods.

II. Consiliul monetar

Acest regim a fost inaugurat de către Argentina în 1991. el constă în determinarea unei parităţi fixe între o monedă naţională şi o altă monedă naţională (dolarul în cazul Argentinei; marca germană în cazul Bulgariei - 1996) şi a dicta o regulă de monedă „mare putere” în cadrul căreia noi emisiuni de bază monetară nu pot avea loc decât în schimbul rezervelor în divizie. În mod concret, aceasta semnifică faptul că emisiunea de monedă centrală nu poate proveni din operaţiuni de credit ale Băncii centrale a statului respectiv, sau chiar ale băncilor comerciale.

c) Parităţile glisante

În acest regim, autorităţile declară nu doar un anumit nivel al parităţii, ci un coridor al ratei de schimb. De-a lungul acestui coridor, rata de schimb se depreciază cu un anumit procent lunar faţă de o monedă sau un coş de monede.

1.2. Regimul ratelor de schimb flexibile

a) Schimburile flexibile pure

Într-un regim de schimburi flexibile pure, autorităţile monetare nu au subscris la nici un acord de schimb, deci nu au de intervenit a priori pentru apărarea unei parităţi valutare. Rata de schimb este determinată de legea cererii şi ofertei pe piaţa schimburilor. Ea poate să se aprecieze sau să se deprecieze. În general, ea se va deprecia atunci când fundamentele economiei pe care o reprezintă evoluează negativ. Problema e care sunt elementele constitutive ale fundamentelor determinante. Cele mai importante sunt:

- o inflaţie prea mare în raport cu cea a partenerilor comerciali, care poate provoca o depreciere monetară á la longue, conform teoriei parităţilor relative ale puterilor de cumpărare;