Primele aplicații ale teoriei semnalului - semnalizarea prin structura de finanțare a firmei

Începând cu anii '70, au fost create modele de semnalizare prin intermediul structurii financiare bazate pe informaţia asimetrică între managerii – bine informaţi, pe de o parte, şi acţionarii – mai puţin informaţi privind performanţele şi riscurile asociate firmei în care aceştia au investit.

Informaţiile care deosebesc cele două categorii privesc performanţele firmelor (a proiectelor de investiţii) şi capacitatea acestora de a rezista diferitelor stări ale riscului ce pot sa apară. Pornind de la această asimetrie de informaţii, agenţii mai bine informaţi pot profita de lipsa de informare a celorlalţi.

În acest context, teoria semnalului urmăreşte crearea şi punerea în aplicare a unui sistem de echilibrare a stării informaţionale existente în activitatea economică, astfel încât să se poată distinge adevărata activitate a contribuabililor. O altă problemă asociată asimetriei de informaţii o reprezintă imperfecţiunea informaţiei: cei mai bine informaţi vor căuta să transmită semnale, mai mult sau mai puţin corecte, celor mai puţin informaţi.

Informaţia ca semnal poate îmbrăca diverse forme, începând cu cota de participare a managerilor la finanţarea investiţiilor, rata de îndatorare, ponderea creditelor pe termen scurt, mărimea dividendelor, nivelul preţurilor etc.

Teoria semnalului are la bază câteva consideraţii simple, dar care nu au avute în vedere teoria financiară clasică.

Apărută iniţial, pe piaţa produselor şi forţei de muncă, aceasta a fost ulterior dezvoltată într-o teorie a echilibrului de Spence, şi s-a extins ulterior în numeroase ramuri ale economiei şi finanţelor.

G.Akerlof a publicat în 1970 lucrarea „The Market for Lemons”, introducând prima analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă.El dezvoltă astfel o nouă teorie în care arată că din cauza informării imperfecte a cumpărătorilor de maşini, creditorii cu sisteme de rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă. Deci, informarea asimetrică a agenţilor poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof rezultă din analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât cumpărătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor second-hand: „lamâia” (maşinile vechi şi cu defecte).

Concluzia lui Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile de informare pot conduce fie la colapsul întregii pieţe, fie la transformarea acesteia prin selecţie adversă, fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor calitativ superioare. Cheia problemei se află la agenţii economici care pot avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele adverse ale dificultăţilor întămpinate în informarea asupra eficienţei pieţei. Este posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a problemelor cauzate de informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte.

După cum am amintit deja, analizând situaţia de pe piaţa autoturismelor de ocazie, G. Akerlof (1970) arăta că un cumpărător nu poate distinge între vânzătorii cinstiţi, care doresc să încaseze preţul “just” pe bunul vândut şi cei care încearcă să “trişeze” şi să încaseze un preţ superior celui corect. În aceste condiţii, singura soluţie este ca vânzătorii să transmită anumite semnale pieţei, prin care să demonstreze în mod evident faptul că produsele vândute de ei sunt superioare calitativ celor oferite de concurenţi.

Un exemplu de semnal îl poate constitui oferirea de garanţii de calitate pentru produsul vândut. Bineînţeles că astfel de politici de promovare nu pot fi aplicate decât pe pieţe pe care să se respecte reguli elementare de monitorizare şi de ierarhizare a valorilor, absenţa acestora generând imposibilitatea funcţionării normale a acestora. Dacă, de exemplu, oricine poate oferi garanţii, pe care să nu le respecte, sau dacă eventualii cumpărători ignoră sistemul garanţiilor, raţionamentul este inaplicabil.

Elementele de bază ale teoriei fundamentate de Michael Spence (1973) sunt semnalele pe piaţă, respectiv activităţile sau atributele unor indivizi de pe o piaţă, care modifică ideile sau comunică informaţii altor indivizi de pe piaţă. Pentru piaţa forţei de muncă, starea de echilibru poate fi definită ca fiind starea în care convingerile angajatorului despre relaţia dintre productivitate (care nu poate fi cunoscută la momentul interviului) şi educaţie, experienţă în muncă, rasă, sex etc. sunt confirmate de rezultatele interviurilor sale efectuate cu prilejul angajării. Astfel, practic, angajatorul “cumpără un loz”, al cărui efect îl reprezintă serviciile de care poate beneficia în mod real (munca prestată de angajat), el “vânzând” locul şi mediul de muncă. La rândul său, angajatul îşi vinde serviciile (de obicei pe o perioadă specificată) şi îşi cumpără un loc şi un mediu de muncă. Acţionând într-un mediu incert, la momentul angajării, nici una din părţi nu cunoaşte cu certitudine ceea ce i se oferă de către cealaltă.