Recenzie Capitalism contra capitalism de Michel Albert

Nascut in 1930, Michel Albert, a publicat multe eseuri de pedagogie economică si sociala

printre care se afla si “Capitalism contra capitalism” publicata in anul 1991.

“Capitalism contra capitalism” debutează cu o rezentare a momentului istoric ce a determinat victoria capitalismului, o victorie pe trei fronturi:

– în Anglia si S.U.A., a avut loc prima revoluţie conservatoire, revoluţia statului minimal, revoluţia capitalistă a determinat scăderea impozitelor

– în ţările comuniste în Europa de Est

– în sudul Irakului

Michel Albert este un observator fin si observa faptul că instaurarea capitalismului

într-o ţară nu este suficientă pentru ca ţara respectivă să se înscrie pe calea dezvoltării

economiei. Mai este nevoie si de un minimum de reguli si, deci, de un stat eficient si necorupt. Capitalismul a făcut imposibilă realizarea premoniţiei lui Hrusciov care a declarat

că în anul 2000 economia sovietică va ajunge în urmă economia S.U.A.!

Libera stabilire a preţurilor pe piaţă si libera proprietate asupra

mijloacelor de producţie, nu exclude existenţa săracilor. Capitalismul are ca principiu de

bază concurenţa. Sistemul capitalist nu este lipsit de probleme si nu este omogen, el s-a diferenţiat în două mari modele “capitalism contra capitalism”.

O problema a capitalismului este imigratia. Datorita imigratiei tarile capitaliste au devenit mai deschise la imigrare datorita mainii de lucru mai ieftine, o altă problemă a capitalismului o constituie sărăcia. Capitalistii japonezi consideră că securitatea socială nu intră în atribuţia

statului ci în a întreprinderii, cu condiţia ca aceasta să fie suficient de bogată, pe când capitalistii

europeni garantează un venit minim.

Pretutindeni în clipa de faţă, logica proprie capitalismului intră în conflict, într-un fel sau altul, cu logica protecţiei sociale.Modelul anglo-saxon (unde fiscalitatea încurajează contractarea datoriilor) se opune modelului germano-nipon (fiscalitatea încurajează economisirea).

Si în problema reglementărilor care ar reduce numărul proceselor – modelul anglosaxon

(cu reglementări mai puţine) se opune modelului mult mai strict si anume cel germano-nipon.

Capitalismul trebuie să fie însoţit de o dezvoltare a asigurărilor de tot felul. Meseria

asiguratorului este aceea de a transporta resurse ale prezentului înspre viitor, făcându-le să dea

roade.

Istoria ultimul deceniu ne arată că modelul “renan”, modelul secundar, este deopotrivă

mai echitabil si mai eficient decât cel “neoamerican”. Michel Albert atrage atenţia asupra faptului că Europa se înselase în mare măsură, cândva, supraestimând puterea economică a Uniunii Sovietice, iar acum greseste dar, de data aceasta, în ceea ce priveste America – căreia nu-i poate surprinde slăbiciunile economice si sociale – bine ascunse în spatele militarului. Autorul afirmă: “America cea mai transparent dintre toate se zbate sub sunlights”.

Există câteva date de bază ce se află la originea atât a puterii, cât si a slăbiciunii

americane de astăzi – aceasta se cumulează în prea mult umiliri si prea puţine certitudini – ce

dominau America anilor ’70. Reagan a câstigat de partea lui media si populaţia, prin asa numitul “război al stelelor”, concepţie futuristă, concepţie strict defensivă conform căreia urma să se construiască în spaţiu un scut capabil să intercepteze toate rachetele – sabia lui Damocles. Reagan pune în funcţiune o retorică imparabilă: Nu este, oare, “scutul” arma celor “drepţi”, în vreme de “sabia” este armacelor “răi”. Reagan va fi acuzat că încearcă să distrugă paritatea nucleară mondială în avantajul Americii.

În acelasi timp, pe plan administrativ Reagan multiplică acţiunile politice si diplomatice

de susţinere a aliaţilor Americii: instalează rachete Pearshing în Europa de Vest pentru

contracararea rachetelor SS-20 ale Armatei Rosii, finanţează miscările anticomuniste din

Angola, Afganistan si Nicaragua, afisând peste tot aceeasi voinţă si anume aceea de a face

influenţa sovietică să dea înapoi: “America revine”. În interior Reagan descurajează catastrofalul impozit si susţine lăsarea liberă a legilor liberei iniţiative, de restul se va ocupa “mâna invizibilă” a lui Adam Smith (rezultând mecanismul preţurilor si al concurenţei). Săracii sunt sfătuiţi să muncească si să nu astepte din partea statului acele alibiuri pentru lene – si anume “programele sociale”. Dar Reagan este un adevărat iluzionist si reuseste să “mascheze” gravele dezechilibre –

cum ar fi deficitul bugetar nemaivăzut.

“Relansarea reaganiană” este oarecum măsluită dacă avem în vedere că această ţară

beneficiază de adevărate privilegii precum: stocul de capital, resursele naturale de care dispune America, tehnologia, privilegiul monetar – dolarul, hegemonia culturală bazată pe cel puţin

trei factori: limba, universităţile si mijloacele de informare în masă. Pe de altă parte America este în regres – America să află pe primul loc în ce priveste criminalitatea si consumul de droguri, si pe ultimul în privinţa vaccinărilor si a participării la alegeri.

Noţiunea de “dualism” devine tot mai frecventată de jurnalisti atunci când se referă la

America. Dualismul reprezintă tăietura, segregaţia, de fapt “apartheid-ul economic” prezent

într-o societate condamnată definitiv să funcţioneze “pe două viteze”. Acest dualism s-a

generalizat în S.U.A., mai ales ca efect al politicii ultraliberale a lui Reagan. Cel mai important

rezultat al liberalismului reaganian a fost, probabil, accentuarea distanţei dintre bogaţi si săraci.

Cât despre clasa de mijloc, faimoasa middle class care fusese mândria Americii si cel mai

important factor al unităţii de stabilitate, ea îsi vede efectivele diminuându-se an de an. O nouă

geografie socială începe să-si traseze contururile: săraci mult mai săraci si bogaţi încă si mai

bogaţi.

Un alt cosmar aproape distruge “visul american” si anume datoria statului federal

american. La sfârsitul anului 1992 – aceasta atinsese suna inimaginabilă de 3279 miliarde $ –

echivalentul a aproximativ trei ani de încasări bugetare sau a încă 35 de ani de deficit bugetar,

el însusi enorm. Balanţa plăţilor curente, de exemplu, care, la sfârsitul anilor ’70 se afla într-o

stare de cvasiechilibru, acuza în 1987, un deficit de 180 miliarde $, adică 3,5% din PIB. Acest

deficit a fost redus în 1989 la 85 miliarde $ (1,5% din PIB), cifră ce s-a menţinut în medie până

în 1992.

Această situaţie catastrofală – mostenire lăsată de Reagan – l-a făcut pe economistul

Lester Hurow să propună următorul epitaf pentru Reagan: “Aici odihneste omul care a condus

într-un timp record o mare putere de la statutul de creditor al întregii lumi la acela de debitor.”

Însă locuitorii din fostele ţări comuniste, dacă le-am spune că sistemul capitalist nu este “unul si

indivizibil”, că există mai multe “modele” de economie de piaţă ce coexistă, si că sistemul

american este departe de a fi cel mai eficient dintre ele, ar fi dezamăgiţi. Ţările foste comuniste

doresc realizarea unei utopii (cel puţin pentru moment) “oamenii să poată trăi precum japonezii

fără însă, a munci mai mult decât polonezii”. Insa Germania nu este foarte departe de o astfel de situaţie, cel puţin în ceea ce priveste durata muncii iar Germania este numai unui dintre exemplele posibile ale acestui “alt capitalism”, modelul RENAN.

Bunurile comerciale ocupă în cadrul modelului neoamerican un loc mult mai important

decât în modelul renan, în vreme ce bunurile mixte, care depind atât de piaţă cât si de

iniţiativele publice sunt mai importante în modelul renan.