Strategia e țintirea inflației

Ce este inflatia ?

Inflaţia este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale. Inflaţia este un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum. Pe termen lung inflaţia este prezentă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi controlat în totalitate, ci doar influenţat. Inflaţia nu este „păguboasă” pentru toată lumea. Cei care anticipează corect evoluţia acesteia au de câştigat, în timp ce cei care nu o pot anticipa au în general de pierdut.

Inflaţia este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de

creştere economică, datorită faptului că anticipările agenţilor nu mai pot fi efectuate corect, şi de aici o risipă de resurse şi o neîncredere în politicile implementate de puterea publică.

Istoric vorbind, pentru atingerea principalelor obiective (de cele mai multe ori inflaţie redusă şi creştere economică), multe bănci centrale şi-au fixat şi unele obiective, variabile intermediare, precum agregatul monetar ori rata de schimb.

Pentru a avea succes, această metodă necesită ca:

(a) banca centrală să poată controla variabilele intermediare şi

(b) să existe o relaţie stabilă între variabila intermediara şi obiectivele finale.

De exemplu, la un moment dat se discuta că recordul absolut remarcabil în legătură cu inflaţia foarte scazută realizat de Banca Centrala a Germaniei şi cea a Elveţiei trebuie pus pe seama politicii lor de ţintire a agregatului monetar (ţintă monetară).

Alte păreri scoteau în evidenţă faptul că Bundesbank a pus un accent mai mare pe previzionarea inflaţiei decât pe agregatul monetar şi că Banca Centrală a Elveţiei a luat în considerare şi mulţi alţi indicatori. (Gerlach and Svensson, 2003).

In ultimii ani, mai multe guverne din ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare au decis să implementeze “ţintirea inflaţiei” (TI). Pionierii au fost Noua Zeelandă (1990), Canada (1991), Chile (1991), Israel (1992), Marea Britanie (1992), Australia (1993) şi Suedia (1993). In Europa de Est, Cehia, Polonia şi Ungaria pretind că au adoptat acest sistem (după 1998).

Ţintirea directă a inflaţiei

Ca alternativă la strategiile de politică monetară în ultimii ani s-a conturat o nouă strategie de politică monetară menită să elimine ţintele intermediare de politică monetară: ţintirea directă a inflaţiei.

Ţintirea directă a inflaţiei este legată de Noua Zeelandă care, pentru prima dată, a adoptat o astfel de strategie începând cu 1990.

Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă strategia de politică monetară ce presupune stabilirea unei ţinte pentru nivelul ratei inflaţiei, pe o anumită perioadă de timp, ţintă ce trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astfel încât să se asigure stabilitatea preţurilor.

Chiar dacă apariţia conceptului a aparut iniţial în viaţa practică, dezvoltarea teoretică a acestuia s-a accelerat în ultima perioadă, pe fondul adoptării acestei strategii de tot mai multe bănci centrale.skghgakhdkadkdksdksaaa dksjdkjdksjdksjdksjdksdksj

Astfel că, Svensson defineşte ţintirea inflaţiei prin prisma caracteristicilor acesteia:

(1) ţintirea inflaţiei reprezintă o ţintă numerică, fie că este vorba de un anumit procent ce trebuie asigurat cu sau fără un interval de toleranţă, fie că este vorba de stabilirea unui interval în care inflaţia să fie inclusă. Stabilirea numerică a acestei ţinte inflaţioniste este strict legată de indicele de preţ care este luat în considerare, experienţa ţărilor care au trecut la ţintirea inflaţiei arătând că indicele cel mai frecvent utilizat este indicele preţurilor de consum (IPC)

(2) procesul decizional la nivel de bancă centrală se bazează pe o puternică independenţă a acesteia în ceea ce priveşte adoptarea instrumentelor de politică monetară care să conducă la realizarea ţintei inflaţioniste;

(3) presupune un grad ridicat de transparenţă şi asumarea responsabilităţii pentru atingerea ţintei de inflaţie.

Indiferent însă de modul în care este percepută ţintirea inflaţiei, aceasta impune cel puţin cinci componente care să asigure o bună implementare a ei :

1) Stabilirea asigurării stabilităţii preţurilor ca obiectiv unic sau prioritar al politicii monetare, fie pe cale constituţională, fie prin angajamentul public al băncii centrale.

Dacă avem în vedere obiectivele de politică monetară stabilite în cadrul regimului de ţintire a inflaţiei, obiectivul prioritar trebuie să fie atingerea ratei inflaţiei specificate.

Orice alt obiectiv poate fi urmărit doar dacă, prin realizarea lui se ajunge la atingerea obiectivului prioritar. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că, de foarte multe ori atingerea mai multor obiective de politică monetară poate genera „conflicte” între acestea, deoarece realizarea unuia se poate face prin neîndeplinirea condiţiilor celuilalt obiectiv.

De aici, se disting două tipuri de strategii de ţintire directă a inflaţiei: ţintirea strictă a inflaţiei, caz în care banca centrală îşi cantonează întreaga activitate în jurul ţintei inflaţioniste pe care o are de atins, şi ţintirea flexibilă a inflaţiei, caz în care banca centrală are în vedere şi alte variabile macroeconomice: gradul de ocupare, cursul de schimb, nivelul creşterii economice. În acest din urmă caz, banca centrală va urma, în fapt, o deflaţie graduală, care să nu conducă la afectarea echilibrului economic real sau al celui extern (deprecierea masivă a propriei monede).

2) Cuantificarea acestui obiectiv sub forma unei rate a inflaţiei (singur procent sau interval de variaţie) ce urmează a fi atinsă de-a lungul unui interval de timp.

Cuantificarea ţintei inflaţioniste presupune luarea în considerare a mai multor elemente: