Strategii de politică monetară - țintirea inflației

Inflaţia este un fenomen economic negativ ce generează distorsiuni la nivelul preţurilor, precum şi o erodare accentuată a economiilor. Acest dezechilibru afectează puternic deciziile sectorului economic privat în ceea ce priveşte realizarea de investiţii, de economii şi chiar dezvoltarea producţiei, efectul final concretizându-se în reducerea nivelului producţiei. Toate acestea reprezintă argumente pentru a adopta măsurile care să conducă la reducerea presiunilor inflaţioniste.

Înţelegerea politicilor monetare este esenţială pentru sănătatea economiei şi creşterea acesteia. Politicile monetare extinse au dus la creşterea inflaţiei, care a determinat scăderea eficienţei economice şi a pus un obstacol în faţa dezvoltării. Luarea deciziei de a adopta o anumită strategie de politică monetară depinde, în mare măsură de ceea ce poate genera, la nivelul economiei politica monetară adoptată şi, nu în ultimul rând, de autoritatea de care dispune banca centrală în economia respectivă. Ceea ce este unanim acceptat este faptul că în ultimii ani, majoritatea economiilor sunt orientate în direcţia asigurării creşterii producţiei, pe fondul reducerii ratei şomajului, toate acestea având la bază aplicarea unor măsuri sustenabile de către economia vizată.

Un punct central al politicilor monetare în toate ţările reprezintă utilitatea ancorelor nominale. Unele dintre variabilele folosite pentru a reduce nivelul preţurilor sunt rata de schimb, rata inflaţiei şi masa monetară. Acestea sunt ţinte intermediare pt asigurarea stabilităţii preţurilor.

ROLUL ANCOREI NOMINALE

Utilizarea unei ancore nominale impune autorităţii monetare într-un anumit stat să urmeze o anumită politică monetară astfel încât variabila nominală, rata inflaţiei, să rămână într-un anumit interval de echilibru. Astfel această pârghie menţine nivelul preţului fără o creştere/scădere bruscă a acestuia, păstrează valoarea banilor.Ancora nominală este indispensabilă succesului strategiilor politicilor monetare.

Un alt motiv al impunerii valorii ancorei nominale pe lângă realizarea stabilităţii preţurilor, este problema consistenţei timpului, şi anume politici monetare expansioniste care aduc beneficii pe termen scurt, dar pe termen lung sunt dezavantajoase. ( EX: Când un părinte îşi răsfaţă copilul obţine beneficii pe termen scurt, dar pe o perioadă lungă copilul devine din ce în ce mai alintat şi din ce în ce mai pretenţios.)

Chiar dacă la nivel internaţional s-au manifestat nenumărate dispute faţă de măsurile de politică monetară ce trebuie adoptate, consensul s-a manifestat în ceea ce priveşte obiectivul final al politicii macroeconomice şi, implicit al politicii monetare - asigurarea stabilităţii preţurilor.

Experienţa ultimilor ani a arătat faptul că atingerea acestui obiectiv poate avea la bază diverse strategii de politică monetară, strategii care sunt orientate către stabilirea obiectivelor intermediare:

- ţintirea inflaţiei

- ţintirea agregatelor monetare (precum baza monetară, M1, M2 sau chiar M3);

- ţintirea cursului valutar.

ŢINTIREA INFLAŢIEI

Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă strategia de politică monetară ce presupune stabilirea unei ţinte pentru nivelul ratei inflaţiei, pe o anumită perioadă de timp, ţintă ce trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astfel încât să se asigure stabilitatea preţurilor. Conceptul a apărut iniţial în viaţa practică, dar dezvoltarea teoretică a acestuia s-a accelerat în ultima perioadă, pe fondul adoptării acestei strategii de tot mai multe bănci centrale.

Ţintirea inflaţiei presupune:

1. Anunţul public privind ţintirea inflaţiei ca şi o ţintă numerică, fie că este vorba de un anumit procent ce trebuie asigurat cu sau fără un interval de toleranţă, fie că este vorba de stabilirea unui interval în care inflaţia să fie inclusă.

-stabilirea numerică a acestei ţinte inflaţioniste este strict legată de indicele de preţ care este luat în considerare, experienţa ţărilor care au trecut la ţintirea inflaţiei arătând că indicele cel mai frecvent utilizat este indicele preţurilor de consum;

2. Un angajament constituţional ce pune stabilitatea preţurilor pe primul loc precum şi un angajament de atingere a unui anumit grad al inflaţiei pe termen lung.

- obiectivul prioritar trebuie să fie atingerea ratei inflaţiei specificate iar orice alt obiectiv poate fi urmărit doar dacă, prin realizarea lui se ajunge la atingerea obiectivului prioritar. De foarte multe ori atingerea mai multor obiective de politică monetară poate genera „conflicte” între acestea, deoarece realizarea unuia se poate face prin neîndeplinirea condiţiilor celuilalt obiectiv. Astfel se disting două tipuri de strategii de ţintire directă a inflaţiei:

- ţintirea strictă a inflaţiei, caz în care Banca Centrală îşi cantonează întreaga activitate în jurul ţintei inflaţioniste pe care o are de atins;

- ţintirea flexibilă a inflaţiei, caz în care Banca Centrală are în vedere şi alte variabile macroeconomice: gradul de ocupare, cursul de schimb, nivelul creşterii economice. În acest din urmă caz, Banca Centrală va urma, în fapt, o deflaţie graduală, care să nu conducă la afectarea echilibrului economic real sau al celui extern (deprecierea masivă a propriei monede);

3. Strategie bazată pe informatii in care anumite variabile si nu doar agregatele monetare sunt utilizate in luarea deciziilor;

4. Transparenţa crescută a strategiei de politică monetară prin contactul direct cu publicul şi cu pieţele în ceea ce priveşte planurile şi obiectivele guvernului.