Aspecte Privind Fiscalitatea

În opinia mea, fiscalitatea este un ansamblu de metode , procese, concepte şi principii referitoare la subiecţii fiscali, materia impozabilă, cote de impozitare, între care se stabilesc relaţii reglementate conform legislaţiei fiscale.

Impozitarea reprezintă acţiunea guvernului de a obţine venituri prin forţarea subiecţilor să predea o parte din veniturile sau averea lor.

Impozitarea neutră nu deviază funcţionarea pieţei de la liniile de-a lungul cărora s-ar fi dezvoltat în lipsa impozitării. Aceasta ar putea afecta cetăţenii unui stat atunci când munca şi bunurile materiale disponibile sunt atrase de aparatul guvernamental. Sumele sunt prelevate în mod continuu prin impozitare cu scopul de a finanţa costurile suportate de activităţile funcţionarilor guvernamentali. O parte din veniturile cetăţenilor sunt consacrate pentru cheltuielile publice.

Economia dinamică de piaţă este singurul sistem economic viabil şi real şi are urmatoarele caracteristici : inegalitatea avuţiei, niciun impozit nu poate fi neutru, schimbări necontenite.

Impozitul pe numărul de persoane ce afectează în acelaşi mod pe fiecare cetăţean al unui stat, indiferent de volumul avuţiei şi veniturile sale apasă mai greu asupra celor cu mijloace mai modeste decât asupra celor cu mijloace mai bogate. Deasemenea, acesta restricţionează mai sever producţia de bunuri destinate consumului oamenilor cu venituri modeste în comparaţie cu articolele consumate de cetăţenii cu venituri mari.

În prezent, politicile fiscale din toate ţările sunt ghidate de ideea că impozitul trebuie determinat in funcţie de capacitatea de plată a fiecărui cetăţean.

Conceptul de impozit total reprezintă impozitarea completă a tuturor proprietăţilor si veniturilor în vederea acordării de alocaţii cu scopul acoperirii costurilor de trai ale populaţiei. Altfel spus, impozitul total reprezintă modalitatea de transformare a capitalismului în socialism deoarece acesta este un mijloc de colectare a veniturilor guvernamentale.

O consecinţă a impozitelor discriminatorii impuse asupra marilor firme de afaceri şi asupra corporatiilor este chiar dispariţia lor.

Într-o economie de piaţă veniturile nete sunt derivate din profit, chirii, salarii, dobânzi. Atunci când aceste câştiguri sunt afectate de impozit, veniturile se vor diminua. Prin impozitarea salariului muncitorii sunt mai puţin stimulaţi să lucreze din greu. Un impozit pe venit crează atât “efectul de substituţie” împotriva economisirii şi în favoarea consumului cât şi „efectul de venit” care lucrează în direcţia opusă.

Economisirea reprezintă abţinerea de la posibilul consum din perioada curentă în schimbul speranţei existenţei unui consum ridicat la un moment dat din viitor.

Există trei tipuri de intervenţionism fiscal :

- Impozitul expropriază în întregime averea şi venitul

- Impozitul expropriază o parte din avere sau venit

- Impozitul urmăreşte restricţionarea completă sau suprimarea producţiei anumitor bunuri, intervenind astfel în sfera consumului.

Pentru a finanţa cheltuielile publice, statul are trei posibilităţi: impozitarea, împrumutul şi creaţia monetară.

Cei care împrumută un stat renunţă la dreptul de dispoziţie asupra unor resurse reale. Cei care intră în posesia acestor creanţe nu achiziţionează sau plătesc beneficiile promise de către stat prin cheltuielile ce vor urma. Ei doresc un câştig obţinut din dobânzile plătite de stat. Ei sunt singurii indivizi care renunţă la dispoziţia asupra resurselor curente pentru ca statul să obţină dreptul de dispoziţie asupra unor resurse pe care mai apoi să le cheltuiască.

În condiţiile în care puterea de cumpărare este sacrificată printr-un set de schimburi voluntare, atunci beneficiarii finali ai cheltuielilor bugetare, fie că sunt făcute prin impozitare, fie prin împrumut, sunt toţi membrii comunităţii politice democratice alese.

Dacă în situaţia impozitării costurile sunt plătite direct de cetăţeni, în situaţia împrumutului costurile sunt amânate cel puţin până când dobânzile trebuie plătite, scopul fiind de a facilita creşterea cheltuielilor prin existenţa decalajului între momentul cheltuielilor şi momentul plăţii.

Un stat trebuie să recurgă la împrumut pentru susţinerea programelor de investiţii sau atunci când se află în situaţii extraordinare ( prevenirea sau revenirea după un dezastru ) şi împrumutul trebuie să fie însoţit de un plan concret de returnare.

Dacă un stat apelează la împrumut ca urmare a unei investiţii necesare creării de capital, returnarea trebuie să coincidă cu perioada de productivitate a activelor, deficitul curent fiind separat de datoria publică deoarece tipul de fianţare diferă de tipul de cheltuieli guvernamentale. Deci, doar investiţiile productive care au un plan concret de returnare permit amânarea costurilor unor cheltuieli.