Evoluția finanțelor locale în România în perioada de tranziție

Evolutia finantelor locale în România din anul 1900 pâna în anul 1940

Sistemul impozitelor si taxelor a asigurat o anumita parte a resurselor necesare comunitatilor locale, dar genera si unele efecte negative. Barierele si taxele vamale împiedicau desfasurarea schimbului de marfuri, echilibrarea preturilor si sprijinul reciproc între comune. Accizele fiind asezate asupra articolelor de prima necesitate contribuiau la scumpirea vietii si la inechitati fiscale. Accizele percepute le barierele comunelor presupuneau cheltuieli mari de percepere.

Prin reglementarile din anul 1903 (Legea maximului taxelor si contributiilor comunale) s-au produs unele modificari în sistemul resurselor financiare locale:

- s-au suprimat barierele vamale dintre comune;

- s-au desfiintat accizele fara productivitate si randament;

- accizele se percepeau la locul de productie pentru obiectivele fabricate în tara si la vama pentru cele importate;

- s-a creat un fond comun pe seama accizelor si o zecime si jumatate aditionata la contributiile directe ale statului.

Fondul comun era administrat si repartizat de stat catre comune în functie de media accizelor pe ultimii cinci ani si de prorata principalelor patente, licente de bauturi spirtoase, contributiile pentru caile de comunicatie din care se scadeau 10% pentru cheltuielile de încasare si administrare si 8% pentru formarea unui fond de rezerva.

Prin Legea maximului taxelor si contributiilor comunale din anul 1903, s-a încercat sa se asigura comunelor surse mai însemnate si sa imprime sistemului fiscal local o anumita elasticitate.

Sistemul fiscal local din anul 1903 pâna la reforma fiscala din 1921/1923 cuprindea urmatoarele venituri:

- Zecimile aditionale la impozitele directe ale statului aveau un randament mai bun, erau stabile si simple. În acelasi timp, zecimile nu erau elastice, influentau asupra echitatii fiscale.

- Fondul comun era considerat un instrument al finantelor locale pentru a acoperi unele cerinte din bugetele localitatilor. Prin intermediul fondului comun se puneau la dispozitia comunelor si judetelor anumite venituri de care nu raspundeau pe planul asezarii si încasarii. Fondul comun era conceput ca un izvor suplimentar de venituri si ca un mijloc de interventie în vederea echilibrarii bugetelor locale.

Impozitele si taxele reglementate prin Legea din anul 1903 se grupau dupa natura lor astfel: impozite asupra articolelor de consumatie, impozite asupra circulatiei marfurilor, impozite somptuare asupra obiectelor de lux, taxe pentru servicii prestate de comuna particularilor (iluminat, apa, eliminarea resturilor menajere), taxe pentru folosirea domeniului public al comunei.

Legea maximului taxelor si a contributiilor comunale a urmarit sa asigure comunelor o anumita autonomie asupra surselor de venituri, a diversificat sistemul de impozite si taxe locale.

Reforma contributiilor directe din anul 1921 a eliminat deciziile aditionale asupra contributiilor directe ale statului si unele impozite locale (impozitul asupra cladirilor si locurilor virane, impozitul asupra spectacolelor), exercitând influenta negativa asupra finantelor locale.

Legea pentru unificarea contributiilor directe din februarie 1923 a reintrodus cotele aditionale la venituri directe în favoarea comunelor si judetelor, dar interzicerea comunelor sa impoziteze obiecte asupra carora se asezau impozite de stat. În general în anul 1921 s-a manifestat tendinta de preluare a unor venituri mai mari la bugetul administratiei centrale.

În iunie 1923 s-a adoptat Legea maximului taxelor si contributiilor comunale prin care s-a reglementat dreptul comunelor de a institui urmatoarele impozite si taxe cu aprobarea Ministerului de Interne:

- impozite asupra circulatiei marfurilor;

- impozite somptuare asupra obiectelor de lux;

- taxe pentru servicii prestate particularilor;

- taxe pentru folosinta domeniului public al comunei.