Geneza finanțelor publice

Comuna primitivă nu a cunoscut conceptul de stat. În această perioadă, diferitele funcţii publice erau îndeplinite de oameni aleşi de către comunitate. Diviziunea socială a muncii care duce la creşterea productivităţii muncii şi la apariţia proprietăţii private duce şi la scindarea societăţii în clase. Odată cu această scindare a societăţii în clase antagoniste apare şi necesitatea unei instituţii care să protejeze proprietatea privată. Această instituţie este statul. Instituirea forţei publice nu presupune doar oameni înnarmaţi ci şi accesorii materiale şi instituţii de constrângere. Separarea statului de societate în sfera relaţiilor economice se exprimă prin faptul că statul are propriile venituri, cheltuieli şi datorii. Statul îşi procură resursele necesare funcţionării şi îndeplinirii funcţiilor sale cu ajutorul constrângerii, pe care o aplică asupra membrilor societăţii.

Statul, ca formă complexă de organizare socială, începând cu fazele sale incipiente, pentru funcționarea și consolidarea sa, a avut nevoie atît de susținere politică, cât și de cea economic. Aceasta din urmă, o dată cu apariția banilor, a devenit o important susținere financiară.

Finanţele, în general, şi cele publice, în special, au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, adică atunci când au apărut clasele sociale, cu organizarea lor specifică, când a apărut producţia de mărfuri şi când schimbul acestora se efectua, în cea mai mare parte, prin intermediul banilor. Începând din acest moment, când statul foloseşte în cea mai mare măsură banii pentru a-şi acoperi cheltuielile sale de administraţie, apărare, etc., putem vorbi deja despre apariţia primelor elemente de finanţe. În această perioadă, prin separarea organismelor statului însărcinate cu apărarea, ordinea publică, administraţia de cele privind sfera producţiei materiale, existenţa finanţelor publice este condiţionată de redistribuirea veniturilor din sfera productivă.

Existenţa finanţelor este deci strâns legată şi condiţionată de cea a statului, a schimbului de mărfuri şi a banilor prin intermediul cărora are loc redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut în vederea acoperirii cheltuielilor publice ale statului, necesare îndeplinirii atribuţiilor şi funcţiilor sale.

În sclavagism, vistieria statului se confunda adesea cu „cămara“ personală a monarhului şi, în acea vreme, între fondurile publice şi cele ale regelui nu exista o delimitare clară, din care cauză partea cea mai însemnată a cheltuielilor statului era acoperită prin contribuţii benevole ale supuşilor. În primele stadii de dezvoltare ale orânduirii sclavagiste unele funcţii publice erau onorifice iar resursele necesare aşa-ziselor cheltuieli publice erau asigurate prin prestaţii în muncă şi în natură. Spre sfârşitul acestei perioade când începe dezvoltarea economiei de schimb statul sclavagist foloseşte şi resursele băneşti pentru acoperirea cheltuielilor publice. Acesta este momentul istoric în care putem vorbi despre primele elemente de finanţe.

În orânduirea feudal, statul a continuat să folosească pe scară largă prestaţiile şi dările în natură. Abia în capitalism când producţia de mărfuri devine predominantă, relaţiile băneşti capătă o largă dezvoltare şi în consecinţă cheltuielile publice sunt acoperite aproape exclusiv din resurse băneşti. În această perioadă activitatea statului se caracterizează prin 2 funcţii:

- funcţia internă, care constă în menţinerea ordinii interne şi asigurarea funcţionării instituţiilor sale;

- funcţia externă, care constă în apărarea ţării sau și în extinderea teritoriului prin acţiuni militare.