Impozitele Directe

1. Definitie si elemente principale

Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si / sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se face in mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie directa din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor este explicat prin faptul ca plata acestora catre stat este stabilita prin lege, nominal in sarcina unor persoane fizice si / sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau poseda un anumit tip de avere pentru care datoreaza impozit, conform legii.

In legatura cu impozitul sunt de remarcat urmatoarele lucruri:

a) impozitul nu este un scop in sine ci urmareste asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adica participarea tuturor cetatenilor la cheltuielile publice;

b) prin impozite se realizeaza si o redistribuire a veniturilor cetatenilor intre diferitele paturi ale populatiei;

c) scopul initial al impozitului il reprezinta procurarea de resurse pentru autoritatea publica, dar de regula, lui i se asociaza si unul aflat dincolo de sfera financiara, anume faptul ca este folosit de stat pentru a-si asigura interventia in viata social-economica;

d) ca regula generala, impozitul este o contributie obligatorie, neconditionata, adica contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de catre autoritatea publica;

e) impozitul nu are o destinatie speciala.

Impozitul poate reprezenta o parghie financiara deosebit de importanta prin intermediul careia statul poate interveni in economie. De altfel, reprezinta cea mai eficienta cale prin care statul poate incuraja anumite tipuri de activitati sau de a determina restrangerea altora.

Pentru ca prin impozite sa se poata realiza obiectivele financiare, economice si sociale urmarite de stat la introducerea lor, este necesar ca reglementarile fiscale sa fie cunoscute si respectate atat de organele fiscale cat si de contribuabili.

De asemenea, la asezarea si perceperea fiecarui impozit sau taxa trebuie respectate urmatoarele principii, prevazute si in legislatia romaneasca:

a) neutralitatea masurilor fiscale in raport cu diferitele categorii de investitori si capitaluri, cu forma de proprietate, asigurand conditii egale investitorilor, capitalului roman si strain;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care sa nu conduca la interpretari arbitrare, iar termenele, modalitatea si sumele de plata sa fie precis stabilite pentru fiecare platitor, respectiv acestia sa poata urmari si intelege sarcina fiscala ce le revine, precum si sa poata determina influenta deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

c) echitatea fiscala la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferita a veniturilor, in functie de marimea acestora;

d) eficienta impunerii prin asigurarea stabilitatii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel incat aceste prevederi sa nu conduca la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice si juridice, in raport cu impozitarea in vigoare la data adoptarii de catre acestea a unor decizii investitionale majore.

Tehnica asezarii si perceperii fiecarui impozit sau taxe presupune precizarea unui anumit numar de elemente definitorii (comune tuturor tipurilor de impozite sau taxe):

a) Subiectul impozabil numit adesea platitor sau contribuabil este persoana fizica sau juridica obligata la plata unui impozit catre stat.

b) Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul din veniturile sale. Ca regula absoluta, la impozitele indirecte (TVA, accize) suportatorul difera de platitor si, acesta din urma transmite presiunea fiscala, iar acest fenomen este cunoscut sub denumirea de repercursiunea impozitelor. La impozitele directe, de regula, platitorul si suportatorul sunt aceeasi persoana.

c) Obiectul impozabil reprezinta materia supusa impozitarii, care poate fi: veniturile, averea, suma vanzarilor etc. Evaluarea materiei impozabile poate fi destul de dificila. De regula, aceasta se face pe baza declaratiei contribuabilului. In alte cazuri, ea se evalueaza conform unor norme fixate de catre autoritatea publica sau se face o expertiza fiscala.

d) Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul si este reprezentata de venit, dar si de avere (sau de venitul procurat de avere)

e) Unitatea de impunere se foloseste pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil si este in fapt unitatea de masura a materiei impozabile exprimata fie in unitati valorice, fie in unitati naturale. Spre exemplu, la venit unitatea de impunere este unitatea monetara (leul), la avere avem m2 pentru terenuri sau capacitatea cilindrica pentru automobile etc.

f) Cota de impunere reprezinta impozitul ce revine pe unitatea de masura a materiei impozabile. In toate tarile se practica mai multe feluri de cote, fie exprimate procentual fata de valoarea materiei impozabile, fie in unitate monetara pe unitatea de masura a materiei impozabile.

Cotele de impozitare exprimate procentual pot fi progresive, progresive in transe (de exemplu la salarii), proportionale, etc. Cota de impunere poate fi aparenta (cea prevazuta de lege) sau reala (care poate fi mai mica sau mai mare decat cea aparenta, datorita unui sistem de scutiri sau penalizari).

g) Termenul de plata este reprezentat de perioada la care este datorat impozitul (la salarii lunar, la venituri din chirii trimestrial etc).

h) Asieta (modul de asezare al impozitului) reprezinta totalitatea masurilor care se iau de organele fiscale in legatura cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea marimii materiei impozabile si determinarea impozitului datorat statului.