Posibilități de contracarare a evaziunii fiscale

CAP 1: Conceptul de evaziune fiscală

Ca fenomen,evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi pe cel internaţional.

Prima definire a evaziunii fiscale a fost dată între cele doua razboaie mondiale. Conform acesteia frauda imbracă o concepţie extensivă, noţiunea de evaziune fiscală e inclusă în cea de fraudă. Ea a fost susţinută de Lerouge sau M.A. Piatier.

Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale e "arta de a evita căderea în câmpul de atracţie a legii fiscale" concept care aparţine lui M.C. de Brie şi P.Charpentier.

Maurice Duvergera consideră că evaziunea fiscală e un termen generic, şi desemnează manifestarea de fuga din faţa impozitelor. Aceasta e o definiţie în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să inglobeze şi frauda.

Iulian Văcărel sugerează definirea evaziunii fiscale ca fiind "sustragerea de la impunere a unei parţi din materia impozabilă" .

Conform Art 1 din legea nr. 87 / 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind: „ sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române şi străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili”.

În art.3 din această lege sunt prevazute obligaţiile contribuabilului, şi anume:

• declararea în termen de 5 zile de la înregistrare a datelor în legătura cu subunităţile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazii şi cu orice alte locuri în care se desfăşoară activitaţi producatoare de venituri, băncile şi conturile bancare în lei sau în valută, indiferent de locul unde funcţioneaza, în ţară sau în străinatate

• declararea organului de control a bunurilor sau valorilor impozabile depozitate în orice alte locuri

• declararea oricăror schimbări cu privire la sediu, filiale, depozite, conturi bancare în termen de 15 zile de la data când au avut loc. Declaraţia se va comunica organelor fiscale competente

• evidenţierea veniturilor realizate şi cheltuielilor efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege

• plata la termen a sumelor datorate statului ca urmare a obţinerii de venituri, deţinerii de bunuri imobile sau mobile ori a desfăşurării de activităţi supuse taxelor şi impozitelor.

Evaziunea fiscala este unul din fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanţă cu care statele de astăzi se confruntă si ale cărui consecinţe nedorite caută sa le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind, practic, imposibilă. Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra nivelurilor fiscale, conduce la distorsiuni în mecanismul pieţii şi poate contribui la inechităţi sociale datorate „accesului” şi „înclinaţiei” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor. Dacă nu ar fi decât aceste „rele” aduse de evaziunea fiscală, dar ele nu se rezuma la atât, si statul ar trebui să se preocupe sistematic şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea fenomenului evaziunii fiscale.

Cu toate acestea, statul prin puterile publice, poate şi să incite la evaziune fiscală urmărind, in principal, două scopuri:un scop „pozitiv” argumentat de dorinţa de a stimula formarea capitalului şi un scop „negativ” reflectat in sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.

De aici desprindem chiar rolul evaziunii fiscale ca element, dorit sau nu, al politicii fiscale, decurgând direct din cel al fiscalităţii, in general .

“Intervenţia” statului in menţinerea unui anumit grad de evaziune fiscală, trebuie analizată prin prisma raportului dintre efect (formarea capitalului) şi eforturi (o mare risipă de resurse, bugetare sau nu, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor, etc.). De asemenea trebuie să se ţină seama că „efectul benefic al intervenţiei statului, in special sub raportul legislativ direct, imediat şi, ca sa spunem aşa vizibil, in timp ce efectele ei nefaste sunt treptate şi indirecte, neperceptibile . Unul din aceste efecte este fenomenul corupţiei care este practic inevitabil însoţitor al evaziunii fiscale.

CAP 2: Formele evaziunii fiscale

Geneza evaziunii fiscale este indisolubil legată de stat şi apariţia lui. De-a lungul istoriei, formele de manifestare au evoluat odată cu dezvoltarea economico-socială. Sustragerea de la plata obligaţiilor au fost o preocupare istorică a celor care trebuiau să le plătească.

Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de evitare a obligaţiilor fiscale.Evaziunea fiscală a fost întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul ca fiscul lovind indivizii în averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc. Natura omeneasca are întodeauna tendinţa să pună interesul general în urma interesului particular; ea este înclinată să considere impozitele şi taxele mai mult ca un prejudiciu şi nu ca o legitimă contribuţie la cheltuielile publice şi să nu tolereze pe cei care încearcă să-i micşoreze patrimoniu.

În condiţiile economiei de piaţă, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporţii de masă, din cauza tendinţei de a fi sustrase de sub incidenţa legii venituri cât mai substanţiale. Proliferarea faptelor ilegale, îndeosebi a celor din domeniul economico-financiar, este o consecinţă a unor imperfecţiuni ale legislaţiei sau a lipsei unor reglementări.

Mijloacele folosite pentru sustragerea de la obligaţiile fiscale se prezintă sub infinite forme, dar ele se pot împărţi în două categorii:

- procedee ilicite;

-prin intenţie

Evaziunea fiscală poate fi deci ilicită, având uneori şi un caracter fraudulos, şi legală sau mai bine zis tolerată sau intenţionată. Se poate face deci o distincţie între frauda fiscală, care constituie un fapt ilicit chiar de natură penală, şi evaziunea fiscală propriu-zisă, care nu implică fapte care să întrunească elementele unei infracţiuni (sau uneori contravenţie, dar care nu este mai puţin dăunătoare interesului public).

2.1 Evaziune legală

Evaziunea fiscală realizata la adăpostul legii permite sustragerea unei parţi din materia impozabilă fară ca acest lucru sa fie considerat contravenţie sau infracţiune. Evaziunea legală este posibilă deoarece legislaţia din diferite ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, parţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte si fapte care, in condiţiile respectării riguroase a cerinţelor principiilor generalităţii si echităţii impunerii, nu ar trebui sa scape de la impozitare. Suportul legal al acestora este dat de principiul că ceea ce legea nu interzice este permis. Art.983 din Codul Civil Roman de exemplu prevede: “convenţiile trebuie interpretate în sensul cel mai favorabil debitorului”.