Sistemul de Plăți și Riscurile Asociate

Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi

Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de înţelegeri (aranjamente) privind descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori aceştia achiziţionează resursele reale sau financiare. În economiile care nu se bazează pe schimburi în natură, astfel de obligaţii sunt descărcate prin transferul titlului de proprietate a unei categorii de active, care, prin însăşi natura şi larga lor acceptabilitate, sunt cunoscute sub denumirea de bani. Din punct de vedere istoric, aceste active au luat forma unei mărfi (de pildă, aur sau argint) sau a unor diverse mijloace de consemnare a obligaţiilor emise de instituţii guvernamentale, instituţii financiare sau persoane private care, în principiu, erau compensabile în mărfuri.

Modalităţile şi instrumentele de plată

Instrumentele de plată utilizate s-au diversificat continuu, o dată cu mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei şi al perfecţionării tehnicilor de transmitere a mesajelor.

Privite în ansamblul lor, se disting:

1.Plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub denumirea de troc, compensaţie. Din punct de vedere istoric este prima “modalitate” de plată apărută, iar revenirea la acest mod de plată a fost determinată, pe de o parte, de fenomene de criză financiară naţională sau internaţională (de exemplu, criza din 1929 – 1933, criza datoriilor externe din 1980 – 1985 etc.), iar pe de altă parte, de limitele financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale.

În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de a “debloca” relaţiile comerciale cu ţări, firme etc., ale căror disponibilităţi financiare sunt modeste sau inexistente.

2.Pata în numerar. Dacă în trecutul istoric plata cu “bani peşin” constituia o certitudine la încheierea unei tranzacţii, în etapa contemporană locul său în ansamblul plăţilor este modest şi pe cale de dispariţie, ca urmare a dezavantajelor şi riscurilor pe care le incumbă:

-transportul efectiv;

-contactul direct între cei doi parteneri;

-dificultatea de a sincroniza obligaţiile partenerilor.

Cu toate acestea, factori diferiţi determină ca, şi în epoca contemporană, plata în numerar să fie utilizată.

Elementul fundamental al plăţii în numerar îl constituie încrederea care trebuie să existe între partenerii de afaceri.

3.Plata prin cec este cea mai apropiată de plata în numerar, iar caracterul înscrisului – cecului – oferă partenerilor de afaceri un grad de siguranţă mai ridicat. Plata prin cec – în diferitele sale forme – a luat o deosebită amploare după anii ’60, fiind utilizată cu precădere în spaţiul plăţilor necomerciale.

4.Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei şi a biletului la ordin, se numără printre cele mai vechi tehnici de plată. În timp, acestea au evoluat de la utilizarea lor singulară, în sine, sistem care se practică şi în prezent, la asocierea lor unei alte tehnici de plată cum ar fi acreditivul documentar, incasoul etc., adesea cu valoare de instrument de garantare (în cazul incasoului, de exemplu) sau ca rezultat al unor reglementări specifice, particulare privind plata (scrisoarea de credit comercială, specifică ţărilor de drept anglo-saxon).

Fiecare dintre aceste două titluri de credit prezintă anumite particularităţi în utilizarea lor ca mijloc de plată, oferind un gard de securitate ridicat părţilor implicate.

5.Ordinul de plată este legat de apariţia băncilor şi dezvoltarea relaţiilor la nivel internaţional între acestea. În esenţă, se aseamănă plăţilor în numerar, dar se realizează pe canal bancar şi constă din ordinul pe care un client îl dă băncii sale de a plăti, din contul său, o sumă de bani unei alte persoane în contul acesteia, care poate fi deschis la orice altă bancă, sau chiar la aceeaşi bancă. În practică este denumit şi “plata direct din cont” sau “plata din cont”.