Viabilitatea fondurilor universale de pensii în Europa Centrală și de Est

Suntem din ce in ce mai bătrâni sau trăim din ce in ce mai mult, ori, altfel spus, vârstnicii reprezintă un segment din ce in ce mai numeros al populaţiei planetei şi, în special, al populaţiei statelor din Europa si America de Nord. Desigur, creşterea speranţei de viata la naştere, după cum sună denumirea consacrată a indicatorului ce măsoară numărul mediu de ani pe care, potenţial cel puţin, îi poate trăi o persoana, reprezintă un mare succes al civilizaţiei umane şi în special al civilizaţiei occidentale. Aceasta aduce însa cu sine o problema si anume pe aceea a întreţinerii individului la bătrâneţe, în condiţiile în care acum pe lângă „vârsta a treia” am ajuns să vorbim şi de „vârsta a patra”.

Până nu demult, în această privinţa, totul părea rezolvat. Fondurile universale de pensii, bazate pe solidaritatea intergeneraţii si care prezumau un număr relativ mare de nou născuţi şi o speranţă de viaţă la naştere ce depăşea cu cel mult 10%-15% ani limita superioară a vieţii active, păreau a rezolva totul relativ bine. Existau bazele reale ale unei solidarităţi intergeneraţii, ce se baza pe o un raport de dependenţa foarte favorabil. Dar, în timp, tocmai progresele care au făcut posibila în secolul al XX-lea realizarea unui cadru de securitate sociala pentru vârstnici nemaiîntâlnit practic in istoria omenirii, au condus si la problemele cu care acesta se confruntă la ora actuala.

Aceste evoluţii, au un caracter de ireversibilitate iar sistemele de pensii trebuie să se adapteze la ele. Acest fapt a condus la necesitatea unei adevărate Revoluţii în Asigurările de Pensii (RAP). Această revoluţie reface anumite echilibre ce nu mai pot fi menţinute in cadrul sistemelor actuale, dar, mai ales, ea construieşte noi echilibre adecvate realităţilor viitorului. Pensiile nu mai trebuie privite ca un sistem de protecţie socială ce are şi o latură asiguratorie, ci dimpotrivă ca un sistem asiguratoriu şi investiţional ce poate avea in anumite cazuri si o componentă de protecţie şi solidaritate socială. [8]

Aceasta lucrare de faţă încearcă să examineze tocmai această problemă a reformării sistemului de asigurări de pensii din ţările din Europa Centrala si de Est privita din toate unghiurile. Analiza în cauză constă din trei părţi. Prima parte va prezenta fondul subiectului, descriind casele (schemele) de pensii care au fost “moştenite” de guvernele ţărilor din Europa Centrală şi de Est din perioada socialistă, impactul dintre tranziţia survenită în beneficiile lor şi procesul de finanţare, şi speratul rol jucat de schimbările demografice în cheltuielile caselor (schemelor) în deceniile următoare. Partea a doua descrie reformele asumate in regiunea aceasta de-a lungul anilor ‘90. În a treia parte analiza se concentrează asupra României şi se oferă concluzii.

CONTEXTUL REFORMEI

Scheme de pretranziţie a pensiilor

Una dintre moştenirile rămase din era socialistă în ţările din centrul şi estul Europei a fost rolul determinant jucat de stat în acordarea beneficiilor de retragere la pensie: pensiile au fost o mare răspundere pentru stat şi aproape nu au existat deloc aranjamente private. Pensiile au fost finanţate pe principiul clasic, de plată încontinuu, prin intermediul transferării de fonduri de la firmele de stat la bugetul de asigurare socială din cadrul bugetului de stat . Contribuţiile directe de la muncitori au fost rare şi când a fost nevoie de ele, de regulă acestea au fost mai mult simbolice. Beneficiile pentru diferite contingente (vârstă, dizabilitate, supravieţuire) au fost finanţate din acelaşi buget sau fond de resurse. A existat o transparenţă mică (posibilitate de urmărire) în colectarea şi alocarea resurselor.

La începutul perioadei de tranziţie, raportul de dependenţă faţă de sistem a fost între 30-45 pensionari la fiecare 100 de muncitori, însă au existat devieri mari de la ţară la ţară (de pildă 27 pensionari la fiecare 100 muncitori în Albania, 62 în Ucraina) . În timp ce aceste rate au fost comparate în mare măsură cu alte părţi de pe glob, cheltuielile pentru pensii ca şi procentaj din PIB au fost relativ scăzute, media fiind de 5,6% în ţările baltice şi 7,6% în cazul ţărilor apartenenţe la CEFTA, în 1989. [1]

Impactul tranziţiei

În cele mai multe ţări, tranziţia a produs o contracţie puternică în producţie şi ocupaţii, cu niveluri de producţie cu o scădere de 20–50% sub nivelul din 1989. Pentru schemele de pensii, impactul a fost la fel de negativ: contribuţiile au scăzut, în timp ce plăţile de beneficii au crescut, creând un abis financiar din ce în ce mai mare. Numărul contributorilor la scheme a scăzut cu 30% în Bulgaria, 45% în Letonia, şi peste 60% în Albania, în timp ce în Republica Cehia pierderile au fost mai puţin severe, între 7-8%, iar în Republica Slovacia 5%. [1] Guvernele acordă o creştere a beneficiilor ad-hoc, ca să compenseze inflaţia şi pentru a reduce subsidierea bunurilor de bază. Pe lângă acestea, multe guverne au liberalizat dotările în favoarea dizabilităţii şi retragerii la pensie înainte de vârstă pentru a contracara creşterea şomajului.

Această combinaţie de factori a cauzat în doar câţiva ani o creştere puternică a procentului de dependenţă al sistemului de pensii (Figura nr 1). După cum se poate observa, Albania, o ţară tânără din punct de vedere demografic a ajuns de la cel mai mic procentaj la cel mai mare.