Ambianța ecologică a prisăcii - Model pentru amenajarea mediului

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975, p. 754, prisaca „ reprezintă locul din pădure unde sunt așezați stupii și unde se cresc albine”, iar cuvântul ar avea o „etimologie necunoscută”, ceea ce nu este chiar așa, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Din punctul de vedere al științelor mediului, vechea exploatare a pădurilor, sub forma prisacilor pentru apicultură și fânețe, a menținut un echilibru stabil între agricultură și pădure, nu a impus defrișări masive și nici nu a afectat funcțiile cu rol de echilibru în geosistem ale pădurii. Acestea se manifestau în sensul ameliorării calitații mediului, a diminuării efectelor negative ca inundațiile, secetele, eroziunea solului, poluarea aerului ș.a. Mozaicul format majoritar din pădure și mici poeni sau prisăci nu a condus la defrișarea totală a pădurii, neafectând-o în mod iremediabil, ca în prezent.

„Cu siguranță că pădurea ocupa în antichitate suprafețe mari (60 - 75 %) și a avut un rol esențial în apariția și dezvoltarea multor așezări din țara noastră. În sprijinul acestei afirmații stă faptul că așezările și drumurile se adaptează cadrului natural, scoțând în evidență linii de despădurire. Chiar săpăturile arheologice și unele vechi documente indică o migrare a vetrelor în direcția pădurii.

Masivele păduroase au oferit lemnul necesar construcțiilor, dar și pentru foc, îmbrăcămintea și încălțămintea confecționate din pieile animalelor vânate, adăpost contra vânturilor, hrană (carne de vânat, miere, fructe de pădure), plante de leac și posibilitatea de refugiu în codrii deși, în caz de invazie a populațiilor migratoare.

De asemenea, liniile de izvoare, pânzele de ape freatice de la mică adâncime, râurile cu posibilitatea amplasării morilor de apă și a amenajării de heleștee pentru pește au contribuit la atragerea și reținerea populației în prejma pădurii. Încă din paleoliticul superior, s-au descoperit așezări în fiecare epocă istorică prin locuiri de o uimitoare densitate” (5 c) .

Stânele și prisăcile, în mod asemănător, sunt mici nuclee de habitat sau locuințe cu utilizare sezonieră, dar și locuri de producție, primele fiind pentru oierit, iar ultimele pentru apicultură. Stânele și sălașele temporare erau legate de pășunile montane folosite vara, iar prisăcile erau legate de zona fânețelor și a pădurilor cu plante melifere, unde se construia un adăpost cu o cameră pentru prisăcar, pentru utilajele de lucru și pentru produsele apicole. Se apreciază că s-ar fi manifestat și o pendulare sezonieră a stupilor, care vara erau duși la prisaca cu plante melifere, iar iarna erau mutați în adăposturi din preajma casei (2).

Fig. 1. Stupi tradiționali expuși la Muzeul obiceiurilor populare din Bucovina - Gura Humorului și la Muzeul Horea și Aurel Flutur - Chișcău (15)

Adăposturile pentru albine, în care dezvoltarea familiilor de albine se făcea la fel ca în stare sălbatică, din trunchiuri de copac scobite, apoi din nuiele împletite, din paie lipite cu lut, sau din scânduri, cunoscute sub denumiri ca: buduroaie, coșnițe, ulee, ștubee și sub denumirea generică de stupi primitivi (13). La strămoșii noștri daci, albinăritul era o ocupație majoră, despre catre însuși Herodot (sec. V î.H.) scria în „ Istorii ” (în cele 9 cărți), că pe malul stâng al Dunării, erau așa de multe albine, încât ele îi împiedicau și pe oameni să treacă Dunărea, iar alți istorici au întărit ideea că „Dacia era o țară a mierii” (C.C. Giurăscu, Istoria Podișului Odobeștilor, p. 111-112 și D.D. op.cit. p. 34 (2)). Din perioada dacică albinăritul și prisăcăritul îl găsim continuat fără întrerupere și la începutul Țărilor Române, când găsim o diversitate de documente care vorbesc de miere, ceară și prisăci. Astfel de acte apar și la Vladislav Voievod (1374), de la Dan I (1385), de la Mircea cel Bătrân (1405 și 1407) și altele, iar în Moldova, Alexandru cel Bun dăruiește în anul 1429, mănăstirii Neamț, o prisacă la Zagorna, iar mănăstirii Bistrița patru prisăci în anul 1930 și alte două, în anul 1431 (2) .

În secolul al XVIII-lea era așa de dezvoltat albinăritul, încât existau boieri care aveau până la șase prisăci cu câte 500-1500 de stupi fiecare, ajungând astfel să depășească 5000-6000 de stupi îngrijiți de prisecari pricepuți în meserie (1). Albinăritul se dezvoltase atât de mult pentru că mierea și ceara se aflau alături de vite și cereale, printre principalele produse comercializate (2).

Primele vetre de sate din pădure ar fi luat ființă în poenile create de oameni încă din antichitate, după cum au demonstrat dovezile arheologice de locuire antică, documentele și relatările unor scrierile istorice, dar și studiile toponimice (5a). Ca dovadă, vă prezentăm un document medieval semnificativ pentru ineditul său, din partea centrală a Moldovei.

Astfel, la 17 octombrie 1451 (6959), Bogdan Voievod emite la Suceava, următorul uric (act de proprietate):