Cutremurele - dansul devastator al plăcilor tectonice

Cutremurele se numara printre cele mai distrugatoare dezastre de natura geologica, avand consecinte foarte grave pentru om. Numai in ultimii 50 de ani, in timpul cutremurelor si-au pierdut viata peste un million de oameni. Conform statisticilor, in fiecare minut se manifesta, in medie, doua cutremure, adica 2.880 pe zi si 1.036.880 pe an, insa, dintre acestea, doar 100.000 sunt resimtite de om.

Explicatii ale acestui fenomen au existat inca din Antichitate, grecii considerand ca Pamantul se sprijina pe umerii lui Atlas, un erou mitologic. Popoarele din Extremul Orient presupuneau ca Pamantul sta pe spinarea unui peste urias, iar nativii din America de Nord considerau ca o testoasa gigant sustine planeta. Atunci cand aceste fiinte supranaturale isi schimbau pozitia, Pamantul se cutremura, provocand distrugeri. Totusi, filosofii greci nu au acceptat aceste idei, dar nici nu au reusit sa explice convingator cauzele naturale ce produceau astfel de fenomene. Lucretiu, poet latin din secolul I i.Hr., a fost aproape de a intuit cauzele producerii seismelor, considerand ca ele se manifesta ca urmare a prabusirii rocilor din interiorul scoartei in imense caverne subterane. Ca urmare a evolutiei stiintelor, a intelegerii mecanismelor tectonice ce guverneaza scoarta terestra, cutremurele au fost si ele explicate stiintific.

DEFINITIE

Cutremurele sunt miscari mai mult sau mai putin intense ale scoartei terestre, produse ca urmare a eliberarii energiei accumulate in zonele de stres tectonic (planuri de subductie, rifturi, falii transformante, etc) si in regiunile vulcanice, dar si datorita prabusirii unor pesteri sau caverne, a manifestarii unor alunecari de teren de mare amploare, caderii de stanci sau impactului unor meteoriti cu scoarta terestra. Unele miscari seismice, de mare amploare, sunt provocate de activitatea umana(minerit, explozii termonucleare, etc).

Cutremur sau seism sunt termenii folosiţi pentru mişcările pământului, ce constau în vibraţii originate în zonele interne ale Terrei, propagate în formă de unde prin roci. Aceste vibraţii rezultă din mişcările plăcilor tectonice, fiind des cauzate de o activitate vulcanică. Scara seismologică a lui Richter este o scală logaritmică, care este folosită pentru a evalua intensitatea cutremurelor.

Cutremure puternice ce devin catastrofe naturale, pot distruge construcţii, clădiri, chiar localităţi întregi, provoacă alunecări de teren, chiar catastrofe naturale. Cutremurele submarine pot declanşa formarea de valuri uriaşe până la 30 de m înăţime atingând viteze neaşteptate (800 km/h), astfel în Oceanul Pacific (Tsunami) a produs pagube foarte mari materiale, cu pierderi de vieţi omeneşti. Ştiinţa care se ocupă cu studiul cutremurului (mişcărilor seismice) se numeşte seismologie.

CUTREMURELE DE PAMANT

Prin studiul cutremurelor, la observatoarele seismice răspândite pe glob, cu ajutorul unui aparat de înregistrare a cutremurului s-a constatat că aceste mişcări ale scoarţei pământului au un centru în adâncime de propagare circulară a undelor seismice. Punctul de la suprafaţă, (situat deasupra hipocentrului), în care se măsoară intensitatea cutremurului este numit epicentru. De aceea intensitatea cutremurului este definită nu numai de intensitatea şi direcţia de propagare a undelor, ci şi de profunzimea hipocentrului (adâncimi măsurate până la 700 km). Intensitatea cutremurului, măsurată în epicentru, va fi cu atât mai mare cu câthipocentrul este mai aproape de suprafaţă. La un cutremur se pot deosebi mişcări orizontale, verticale şi de torsiune.

Distanta dintre hipocentru si epicentru reprezinta adancimea la care se afla focarul cutremurului, locul de unde incepe propagarea undelor elastice, care in zona hipocentrala sunt de doua tipuri: unde longitudinale(tip P) si unde transversale(tip S).

CAUZELE formarii cutremurelor:

La suprafaţă se află Scoarţa terestră (sau Crusta) – un strat subţire şi solid - care prezintă grosime variabilă: între 10 şi 30 km în zona de uscat (cu un maxim de aproximativ 100 km în zona munţilor Himalaya şi Sierra Nevada) şi între 6 şi 10 km în zona oceanelor. Sub scoarţă este Mantaua, alcătuită din două straturi. La partea superioară se află zona solidă formată din roci cu densitate mare (cu conţinut mare în fier şi magneziu), zonă care prezintă fracturi, fiind în general zona focarelor cutremurelor. Stratul superior al Mantalei împreună cu Scoarţa terestră alcătuiesc Litosfera. Sub Litosferă se află Astenosfera – zona moale, cu comportare plastic-vâscoasă a Mantalei, alcătuită din roci cu densitate mai mare datorită presiunii mari şi a temperaturii ridicate la care se află. Între Litosferă şi Astenosferă există o suprafată de discontinuitate care permite mişcarea relativă a diferitelor plăci Litosferice. Grosimea Mantalei este de aproximativ 2900 km.

Nucleul Pământului este alcătuit din nucleul exterior (care este lichid) şi nucleul interior (care este lichid cu comportare de solid datorită temperaturii ridicate şi a presiunii puternice la care se află fierul şi nichelul – elementele ce alcătuiesc această zonă). Diametrul Nucleului este de circa 3470 km (mai mare ca cel al Planetei Marte). Densitatea nucleului este de 5 ori mai mare decât densitatea Scoarţei terestre.

La suprafaţa globului, prin înregistrări geofizice, adică înregistrări de unde seismice fie naturale, fie provocate, s-a stabilit că Litosfera este format din mai multe unităţi de dimensiuni geologice numite plăci litosferice sau tectonice. Aceste plăci sunt separate prin linii de fracturi adânci până în zona

moale a Mantalei.