Vegetația azonală din România

Distribuţia vegetaţiei pe teritoriul ţării noastre este condiţionată de factori şi condiţii zonale şi azonale. Zonalitatea geografică la rândul ei este de două tipuri: latitudinală‐longitudinală şi altitudinală. Dacă zonalitatea latitudinală se manifestă pănâ la 300‐400 metri, zonalitatea (etajarea) verticală a vegetaţiei apare peste aceste valori ale înălţimii reliefului. În timp ce zonalitatea latitudinală şi altitudinală diferenţiază factorii ecologici de bază (căldura, umiditatea, cantitatea de lumină), condiţii locale termo‐hidrice şi de troficitate determină formarea unor unităţi de vegetaţie intrazonale sau azonale.

Fiecare zonă se caracterizează în primul rând prin fitocenoze alcătuite în majoritate din specii de plante de un anumit tip ecologic propriu zonei. Aşa sunt de exemplu, pădurile pentru zonele mediteraneene, formaţiunile de stepă pentru zonele temperate, pădurile de conifere pentru zona boreală.

În cuprinsul unei zone se întâlnesc şi suprafeţe adesea foarte întinse, în care condiţiile termice, hidrice şi trofice sunt altele. În asemenea suprafeţe se găsesc fitocenoze cu altă înfăţişare şi alte însuşiri, compuse din alte tipuri ecologice de plante. De aceea în fiecare zonă se pot întâlni, în afară de vegetaţia zonală, o vegetaţie extrazonală, una intrazonală şi alta azonală.

Vegetaţia extrazonală - cuprinde fitocenozele caracteristice zonelor vecine, dar care apar în zona respectivă pe suprafeţele în care datorită reliefului sau rocii, se formează ecotopuri asemănătoare cu cele din zonele vecine.

Vegetaţia intrazonală. Este alcătuită fin fitocenoze ce nu formează o zonă proprie, dar care apar în condiţii edafice speciale din una-două zone vecine. Este de exemplu, cazul mlaştinilor de turbă cu largă răspândire în zona boreală sau a fitocenozelor halofile în partea aridă a zonelor temperate.

Vegetaţia azonală. Cuprinde fitocenozele care nu formează o zonă proprie, dar care în condiţii edafice speciale pot să apară în toate sau în majoritatea zonelor de vegetaţie. Aşa este cazul vegetaţiei de luncă sau a vegetaţiei acvatice.

Vegetaţia intrazonală se datoreşte unor condiţii care se suprapun etajelor altitudinale de vegetaţie, „alterându‐le” continuitatea. Biotopurile de stâncărie, de grohotişuri, de izvoare de munte, de mlaştini oligotrofe şi eutrofe, de luncă, de terenuri salinizate, de nisipuri, prin microclimatele specifice, favorizează consituirea unor areale de vegetaţie azonală: higrofilă, xerofitică, halofilă, psamofilă etc.

Unitățile azonale apar pe suprafeţe restrânse fiind impuse de tipul de rocă, intervenţia antropică şi microclimat. Astfel se disting patru tipuri de vegetații azonale:

De luncă, vegetaţie de luncă (plante higrofite), faună caracteristică, soluri aluvionare.

De sărături, vegetaţie halofilă, faună caracteristică, soluri sărăturate (soloneţuri şi solonceacuri)

De nisip, vegetaţie psamofilă, faună caracteristică, soluri nisipoase(psamosoluri)

De mlaştină, vegetaţie higrofilă, faună caracteristică, soluri turboase (organice)

2. SPECIILE DE VEGETAȚIE AZONALĂ DIN ROMÂNIA

Unităţile extrazonale, intrazonale şi azonale de vegetaţie aparţin la mai multe tipuri de vegetaţie şi anume:

De stâncării şi grohotişuri (specii litofite) se prezintă sub formă de pâlcuri mici sau fâşii înguste, fiind influenţată mult de expoziţia versanţilor; predomină specii ca: Sesleria rigida, Festuca rupicola ssp.saxatilis Festuca glacialis, Gypsofilla petrea, Geummontanum, Carex humilis, Dorycnium carpaticum, Artemisia petrosa, Silene acaulis, Poa alpina, Agrostis rupestris, Saxifraga aizoon;