China

a. Schiţă istorică

China a fost o ţară izolată, multă vreme, de restul continentului asiatic şi de lume prin şiruri

inalte de munţi din vest şi prin faimosul zid chinezesc construit pentru apărarea impotriva atacurilor hunilor. Vechea civilizaţie chinez a inflorit in teritoriul situat intre Fluviul Galben (Huanhe) si Fluviul Albastru (Iantzi). Inca din secolele XII, XI i.Hr. poporul chinez era constituit intr-o organizatie politica bine stabilita in frunte cu o dinastie de conducatori: San (1500 i.Hr. -1028 i.Hr.), Ciou (1027 i.Hr. - 256 i.Hr.), Cin (231 i.Hr.- 210 i.Hr.), Han (206 i.Hr.- 220 d.Hr.) etc. Ocupaţia de vază a poporului era agricultura făcuta cu grijă prin indiguiri şi canale. O administratie bine organizată indeplinea ordinele impăratului. Existau şcoli de educaţie a băietilor de nobili şi scoli de scribi, funcţionari de stat care pregăteau actele oficiale. Astronomia, matematica, medicina ajunseseră in China la un grad inalt de dezvoltare. Tot in China au avut loc descoperiri de primă importanţă: busola, seismograful, hârtia, praful de puşcă, tiparul. In cultură, ceea ce a reprezentat cultura greacă pentru Europa a reprezentat pentru Asia cultura chineză.

b. Izvoare

Principalele izvoare sunt cele cinci cărţi canonice, cele cinci tin.

1. Ii - tin ("Cartea schimbărilor") are un caracter divinatoriu, manual de ghicitorie. Conţinutul

este obscur şi interpretează un număr de 64 de figuri formate din diverse combinaţii a opt trigrame.

2. Su-tin ("Cartea documentelor") cuprinde proclamaţii şi cuvântări atribuite suveranilor şi

miniştrilor din epoca legendarului impărat Yao (2357-2258 i.Hr.) pana in secolul VII i. Hr. Autenticitatea ii este suspectată datorită faptului că Confucius ar fi putut tăia sau retuşa pentru a o face să corespundă intenţiilor sale.

3. Si-tin ("Cartea poeziilor") este o culegere de 305 mici poezii şi cântece culese de

Confucius. Prima parte ilustreaza viata poporului chinez, a doua serbările şi ceremoniile de la curtea imperială iar ultima parte cuprinde cântece religioase ale cultului strămoşilor.

4. Li-ti ("Codicele ceremoniilor") este o carte ce conţine protocoalele ceremoniilor in orice

ocazie, comportamentul cuviincios in toate imprejurarile.

5. Ciun-tieu ("Primăvara şi toamna") este o cronică a principatului Lu intre 722 si 494 i. Hr..

Redactarea acestei cărti este atribuită lui Confucius.

Vechea religie chineză

I. Divinităţile şi spiritele

a Zeii. In fruntea panteonului se afla o divinitate destul de puţin definită, San-ti ("Impăratul de sus") sau Hao tien san-ti ("impăratul de sus al vastului cer"), reprezentat antropomorf ca un suveran suprem, guvernator al lumii, care nu-şi ingăduie acţiuni arbitrare ci respectă o ordine generală a lumii, trimite vreme bună, toate cele necesare oamenilor in măsura in care aceştia respectă legile dreptăţii, respectul filial etc. Se considera că supremul impărat are in cer o familie şi o curte intreagă, cu supusi provenind din sufletele celor morti care aveau o situaţie identică cu cea de pe pământ.

Stăpânul pământului, Hu-tu era un zeu sângeros, conducea trupele in războaie şi i se aduceau sacrificii omeneşti la inapoierea din războaie. Avea in grijă fecunditatea ogoarelor.

Alte divinităţi: zeul Fluviului Galben ( i se aducea sacrificii in fiecare an o tânără mireasă), Mama Soarelui, Zeiţa lunii, zeul vântului, zeul ploii, zeii fulgerului etc.

Zeităţi mici: zeul porţii, zeul vetrei, al puţului, al ţesutului, al bucătăriei (Prima bucătăreasă) etc. Animalele aveau de asemenea zeităţile lor.

In conceptia chineza veche, Cerul şi Pământul s-ar fi opus ca element masculin şi feminin. Cerul (Yang) reprezintă principiul masculin, luminos, cald, creator. Pământul (Ying) reprezintă principiul feminin, intunecos, rece, receptiv. Această dualitate, Yang şi Ying, au extins-o chinezii la intreaga natură şi la viaţa socială: Soare şi Luna, bărbat şi femeie, conducător şi supus, soţ şi soţie etc. Armonizarea celor două contrarii, yang şi ying, ar fi constituit ceea ce se cheama tao sau dao, ordinea universala.

b Spiritele. In concepţia chineză, spiritele locuiesc in natură. In afară de spiritele naturii, chinezii au avut intotdeauna un cult deosebit pentru spiritele strămoşilor. Sufletele strămoşilor erau cvasidivinizate şi adorate intr-un cult special. Fiecare familie işi cinstea strămoşii, considerându-se obligaţi să le aducă sacrificii.

II. Cultul

Ceremoniile cultice nu erau indeplinite de preoţi ci de impărat pentru intregul imperiu, de

principi pentru principate, de seniorii feudali pentrun feude, de administratorii satelor pentru sate, de capii familiei pentru familii. Existau totuşi niste clerici, intermediari pe lângă oficianţii cultului ,care se ocupau cu studierea rugăciunilor şi cu recitarea textelor liturgice. Cultul trebuia săvârşit cu cea mai mare grijă, orice greşeală atrăgând mânia zeilor. Mai există de asemenea un cult săvârşit de magicieni şi vrăjitori . Unii se ocupau cu vindecarea bolilor, invocau ploaia, alungau influenţe nefaste etc.

O mare importanţă avea la chinezi ghicitul, mantica. Cele mai faimoase oracole se scoteau din carapacea de broască ţestoasă şi din beţişoare de achileea ( coada şoricelului ). Acestea formau diverse figuri ce erau interpretate din cartea Ii-tin. Visele erau interpretate de specialişti, care la sfârşitul anului organizau sacrificii pentru visele rele.

III. Morala cuprindea principii inalte şi curate, se cerea pietate faţă de Cer şi faţă de spirite iar din această pietate decurgeau celelalte datorii. Respectarea părinţilor era impinsă până la extrem. Sclavia nu era practicată la scară inaltă. Poligamia se practica dar probabil era mai mult un privilegiu al impăratului care insă avea o singură soţie, celelalte fiind concubine.

IV. Cultul mortilor

In China, credinta in nemurirea sufletului era foarte puternică. Vechii chinezi credeau că omul

are două suflete. După moarte, unul din ele , numit hun, se inălţa la cer pentru a face servicii la curtea stăpânului cerului. Cel de-al doilea suflet, po, rămâne pe pământ şi locuieşte cu cadavrul in pământ. Acest suflet devenea strigoi dacă nu ii erau aduse sacrificii şi ofrande. De aceea se făceau sacrificii regulate pentru aceste suflete rămase in părăsire. Ceremoniile inmormântării erau lungi şi complicate. La moartea impăraţilor, principilor, nobililor se ingropau de vii sau erau sacrificate numeroase persoane din suita lor sau sclavi. Cu vremea, mai indulcindu-se moravurile, victimele omenesti au fost inlocuite de păpuşi de paie care se ingropau impreună cu mortul.

Confucianismul

I. Viata lui Confucius

Despre Confucius (numele latinizat de către misionarii crestini din secolul XVII al marelui

filozof chinez Kung Fu-tzi - "inaltul slujbas si filozof Kung") s-a născut in anul 551 i. Hr. in micul principat Lu din nord-estul Chinei. Familia sa era scăpătată dar tatăl, căsătorit la 70 de ani, a murit curând lăsându-l in grija mamei sale. La varsta de 19 ani se căsătoreşte şi are doi copii, o fată şi un băiat. Deţine funcţii publice de mai mică importanţă, incepându-şi activitatea de invăţător. Informaţiile după care l-ar fi intâlnit in capitala imperiului, Lo-ian, pe marele filozof Lao-Tsi cu care nu s-ar fi inteles dar care l-ar fi impresionat profund ca şi aceea dupa care Confucius ar fi fost ministru al lucrarilor publice şi al justiţiei in principatul Lu, sunt astăzi puse la indoială. Opunându-se introducerii muzicii şi dansului la palat- spune tradiţia - Confucius cade in dizgratie şi işi incepe lunga perioadă de pribegie. Faima sa de invatator crescu de la an la an , ajungând să aibă in total mai mult de 3000 de invăţăcei, număr impresionant pentru vremea aceea. Nu izbuti totusi sa-si realizeze principiile ca sfătuitor al vreunui domnitor şi se reintoarse in patria sa dupa 14 ani de pribegie, consacrându-şi ultimii ani indeosebi studierii enigmaticei cărti Ii-tin. A murit in anul 479 i.Hr. in vârstă de 72 de ani, inconjurat de discipolii săi.