Extras din referat
Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, indeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut intr-o societate aflata in plina expansiune politica si militara si sunt o intregire a procesului de colonizare petrecut in Europa, la ele participand toate clasele si paturile sociale.
Aspectul religios consta in faptul ca aceste expeditii au fost insotite, la inceput, de o ideologie crestina. Proclamate ca „razboaie sfinte”, ele au fost organizate in numele eliberarii asa numitelor „locuri sfinte” (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma in secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural decat Occidentul, exercita, la sfarsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a incheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii „ordinului” cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atat economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cat si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor in afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care intrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare.
Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic in evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta in timpul cruciadelor copiilor.
Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramane in afara unei lupte care le-ar fi adus noi stapaniri, prestigiu si glorie, dar, de la inceput, intre idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie.
Posibilitatea unor actiuni militare in rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de insasi situatia politica din Orientul Apropiat. In a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au inaintat in Asia Mica, in Siria si Palestina, pe atunci stapanite de Califul din Egipt, iar in anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, intr-un moment in care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. In aceasta situatie imparatii bizantini au fost nevoiti, in mai multe randuri, sa ceara ajutor militar in Occident. Asa s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii in urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta, mai intai prin inlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspandirea catolicismului in noi regiuni. In conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II-lea.
Cruciada I (1096-1099)
Prima cruciada s-a desfasurat in doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati in patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai tarziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia.
Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecand prin Germania, Boemia si Ungaria. Imparatul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile in oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi in robie.
Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Köln si Mainz, anuntand prin aceasta caracterul sangeros si de jaf ce aveau sa-l imbrace expeditiile. In anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au incheiat o intelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea imparatului in teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar in cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii inca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia in anul 1099 orasul a cazut in mainile lor.
In urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din „Asezamintele Ierusalimului”, o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale. Pentru mentinerea ordinii in randul populatiei cucerite si pentru inlaturarea rascoalelor s-au infiintat ordine militaro-calugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la inceputul secolului al XII-lea de calugarii francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfarsitul aceluiasi veac.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Cruciadele.doc