Ereziile antitrinitare și hristologice din perioada Conciliilor I-VI Ecumenice

Introducere

Cercetarea evoluției teologiei creștine în primele secole ale erei noastre înseamnă pentru societatea contemporană formarea unei concepții exhaustive despre spiritualitatea europeană, asupra căreea, pînă în prezent, monopolizează formele cele mai diverse, construite însă pe aceeași temelie, fondată între secolele IV-VI, ale creștinismului primar.

În momentul în care leagănul creștinismului, Ierusalimul, a fost distrus (an. 70), focarul purtător al ideilor și conceptelor aduse de Iisus Hristos în Palestina s-a extins pe întreg Imperiul Roman, odată cu migrațiile evreilor creștinizați în toate colțurile acestuia. După edictul lui Constantin cel Mare, de tolerare a noii religii iudaizante, adepții acesteea s-au manifestat în toate ramurile de activitate, în special printre filosofii greci, foarte interesați de „tainele” pe care le propuneau creștinii, de minunile învăluite în mister manifestîndu-și insistenta dorință de a le supune rațiunii lor.

Cele mai profunde teorii creștine se păreau a fi dogmele despre ființa lui Dumnezeu și despre cea a lui Iisus Hristos. Prima luă numele de dogmă trinitară, deoarece exprimă raportul dintre cele trei Persoane ale unui și aceluiași Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, ca fiind unul coordonator, de egalitate în origine, atribute și funcții. Cea de-a doua - dogmă hristologică, deoarece se referă la raportul dintre cele două firi sau naturi ale Persoanei Fiului lui Dumnezeu, după nașterea lui din Maria, și susține că în Iisus avem de-a face cu o singură Persoană divină care cuprinde două firi: divină și umană.

Pătrunderea creștinismului în mediile filosofice grecești, de un caracter gnosticizat, platonicizat sau influiențat de alte curente antice, a adus pericolul interpretării eronate a teoriile iraționale și bazate în mare parte doar pe credință, ale evreilor creștini, printre care și dogmele enunțate mai sus. Avînd în vedere și lipsa de comunicare între centrele de studiu creștine, cum ar fi Școala Alexandrină și Școala Antiohiană, chiar din primele zeci de ani ai erei noastre, începînd cu persoana devenită simbolică, ca fiind a primului eretic, Simon Magul, au apărut periodic, inflorescențe de teorii și dogme periferice, printre care, unele din ele au avut un răsunet atît de mare, încît la stoparea lor a fost necesară implicarea autorităților imperiale în susținerea Bisericii oficiale. Aici este vorba despre curentele eretice pe care le vom prezenta în articolul ce urmează.

Avînd un suport de studiu selectat din literatura istorico-teologică, cum sunt lucrările prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. Eugen Drăgoi, John Meyendorff, dar și opera scriitorului antic Eusebiu de Cezareea Viața fericitului împărat Constantin, am prezentat concis cele mai reprezentative curente scindatoare care în secolele IV-VI au cauzat organizarea unui șir de sinoade ale tuturor jurisdicțiilor bisericești ale imperiului, rămase în istorie sub numele de Concilii Ecumenice.

Actuatitatea temei în cercetare este una incontestabilă, deoarece în ultimile decenii se intensifică tot mai mult discuțiile pe baza dialogului interreligios și interconfesional, în care se fac referințe semnificative la situația istorică a scindării părților implicate în discuție, iar rezolvarea disputelor poate avea loc doar în temeiul revenirii teoretice la situația inițială, de unitate antesinodală.

1. Arianismul

Erezia fondată de preotul creștin Arie (n. 256 - m. 312), originar din Libia, care ataca principiile dogmatice ale Bisericii Creștine, s-a dezvoltat în condițiile lipsei de comunicare între cele doua focare de studiu și de cercetare în domeniul teologic, Școala Alexandrină și Școala Antiohiană, ce aveau o influiență majoră în Biserica primelor veacuri de la apariție. Concepția eretizată a lui Arie cuprindea teoria despre ființa lui Iisus.

Doctrina creștină autentică susține existența unui singur Dumnezeu, a cărui Ființă este cuprinsă din trei Persoane (Tatăl, Fiul-Iisus, Duhul Sfînt) egale ca forță, nedespărțite și neamestecate substanțial, avînd aceleași atribute și principii de viață și activitate. Arie sintetizază însă 5 principii noi pe marginea caracterului Persoanei a doua din Sfînta Treime , Iisus. Astfel că, după acesta, Dumnezeu-Tatăl este singurul necreat și nenăscut, iar în susținerea acestei păreri, el aducea semnificația etimologică a cuvîntului „Tată”, care i-ar oferi, în mod rațional, superioritate de vîrstă față de Fiul, și respectiv, ideea descendenței acestuia din primul. A doua învățătură eronată este atentarea la consubstantialis Patri , spunînd că Iisus e creat din voia Tatălui, dar nu și din ființa lui, și că originea acestora nu e comună, dar a Tatălui este mai veche. O altă idee ariană este că Fiul ar fi schimbător și imperfect, capabil să greșească, dar se bucură de cea mai mare cinste fiindcă e prima creatură a Tatălui. Următoarea e enunțarea scopului creării Fiului, cum că acesta a fost creat pentru facerea universului, deoarece imensa măreție a Tatălui nu i-ar fi permis să aibă contact cu materia . Utima părere eretică era că Iisus a devenit „fiu adoptiv al Tatălui” , că el „nu este adevăratul Dumnezeu, ci El, ca și toți alții, se numește Dumnezeu prin participare” după har.

Arie, la început, își propaga noile învățături doar printre prieteni și cunoscuți, însă începînd cu 318, a început să le predice și în Biserică. După repetate încercări de readucere în albia teologiei adevărate a episcopului Alexandriei, Alexandru (313-328), în situația în care erezia se extindea tot mai mult în rîndul clerului și laicilor, în urma unui Sinod convocat la Alexandria, cu participarea a în jur de 100 episcopi din Egipt, Libia și Pentapole, între 320-321, arianismul a fost condamnat, iar promotorul acestuia și prietenii lui, printre care și episcopii Secund de Ptolemaida și Teonas de Marmarica au fost excomunicați.