Formarea Națiunii Britanice

Statul englez s-a format într-un spaţiu geografic închis, datorită despărţirii Angliei prin Canalul Mânecii de continentul convulsionat de lupte politice şi cu un nivel scăzut al forţelor de producţie. Condiţiile geografice şi politice în care s-a format statul şi naţiunea engleză - insularitatea, izolarea relativă de alte influenţe şi practici politice şi, prin urmare, imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei diferitelor metode de guvernare - au influenţat într-o măsură considerabilă filozofia şi practica politică, valorile politice ale poporului, procesul de conducere socială ca şl psihologia actului de supunere a indivizilor faţă de autorităţile publice şi faţă de lege.

Istoria formării Regatului Unit se află în strânsă legătură cu cea a statului englez. Putem considera că Anglia a fost pilonul principal, pe baza căruia s-a ridicat edificiul britanic. Din acest motiv prezenta lucrare propune o incursiune în istoria statului englez, analizând principalele momente care au dus la consolidarea și apoi expansiunea acestuia pe întreaga insulă, acţiuni finalizate cu formarea naţiunii britanice. De asemenea în partea a doua a lucrării vom încerca să ne raportăm la etapele în care s-a înfăptuit uniunea dintre Anglia, Ţara Galilor, Scoţia și Irlanda.

Formarea statului englez

Anglia este cea mai mare și populată dintre cele patru diviziuni administrative și istorice ale Regatului Unit. Locuit încă din preistorie, acest teritoriu este invadat de triburi de belgi din jurul secolului II î.Hr., care erau de origine celtică, cunoscuţi și sub numele de britoni . După 55 î.Hr., au loc expediţii militare ale romanilor, conduse de însuși Iulius Caesar. Aceștia au cucerit în cele din urmă insulele, care devin provincie romană sub numele de Britania. Ocupaţia a durat aproape patru secole, dar nu s-a realizat pe întregul teritoriu; Irlanda, Scoţia și Ţara Galilor au rămas enclave ale celţilor care au refuzat supunerea .

Romanii părăsesc Britania în jurul secolului IV d.Hr., lăsând în urmă un teritoriu frământat de numeroase conflicte interne și lupte pentru putere. Începând cu anul 410 d.Hr. au loc valuri succesive de invazii anglo-saxone, care vor cuceri aproape în întregime teritoriul, impunând cultura și obiceiurile lor asupra celţilor romanizaţi . În Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda, prin rezistenţa celţilor liberi, au reușit să păstreze independenţa și indentitatea naţională.

În restul ţării influenţa anglo-saxonă devine predominantă. În secolul VI începe creștinarea anglo-saxonă, iar în secolele VII-VIII se consolidează șapte state anglo-saxone (Heptarhia anglo-saxonă), care pune bazele societăţii feudale timpurii pe teritoriul insulei. Până în anul 519, se constituie regatele: saxonilor de sud (Sussex) sub conducerea lui Aella şi Cissa, ale saxonilor de vest (Wessex) sub conducerea lui Cerdic, ale anglilor de est (East Anglie) precum şi regatul Kent condus de Hengist. A doua etapă se încheie în jurul anului 600 prin formarea regatelor Mercia şi Northumberland. Populaţia nesupusă a fost în continuare împinsă spre zonele de margine, în Ţara Galilor, Devon, Cornwall şi Scoţia, de unde au continuat să lupte împotriva noilor stăpâni ai Britaniei .

Începând cu 810 d.Hr. au loc raidurile vikingilor – danezii – care culminează cu o împărţire a ţării; o bună parte cade sub influenţa danezilor, care pun chiar bazele unui stat al lor. Ultimul rege danez, Canute, moare în 1040, iar anglo-saxonii își recapătă teritoriile sub dinastia de Wessex, prin Eduard Confesorul. Din păcate, regatul unificat Anglo-Saxon este de scurtă durată și nu are timp să se consolideze .

Anul 1066 pune capăt societăţii anglo-saxone, prin cucerirea normandă din urma bătăliei de la Hastings, și venirea la tronului Angliei a regelui William Cuceritorul. Începe o nouă perioadă în istoria insulei, ce va duce în cele din urmă la consolidarea statului, la formarea poporului și limbii engleze. Se pun bazele unei monarhii feudale deosebit de puternice și autoritare .

Istoria Angliei din timpul Evului Mediu avea să se caracterizeze prin război civil, război în afara granițelor, insurecții sporadice și uneltiri politice larg răspândite în rândul elitei aristocratice și monarhice .

Henric I, cunoscut de asemenea și ca Henric Beauclerc (numit astfel datorită educației sale – pentru că fratele său mai mare, William era moștenitorul legal, dându-i-se în consecință pregătirea concretă pentru a deveni rege, Henric a primit educația convențională complementară), a muncit din greu să reformeze țara, să o stabilizeze și să micșoreze diferențele dintre societatea anglo-saxonă și cea anglo-normandă. Pierderea fiului său, William, în noiembrie 1120 în urma accidentului vaporului Corabia Albă avea să îi submineze reformele. Această problemă privind succesiunea avea să întunece istoria Angliei .

În timpul domniei dezastruoase și incompetente a lui Ștefan (1135-1154), a avut loc o înclinare majoră a balanței puterii către baronii feudali, pe fondul izbucnirii războiului civil și a criminalității. În încercarea de a-i domoli pe jefuitorii scoțieni și velși, el a predat suprafețe întinse de pământ. Conflictele cu verișoara lui, Împărăteasa Matilda (cunoscută și sub numele Împărăteasa Maud), căreia îi promisese recunoașterea ca moștenitor, au fost cauza eșecului său: așteptând momentul potrivit în Franța, Matilda invadă Anglia în toamna anului 1139, împreună cu soțul ei, Geoffrey de Anjou și cu fratele ei vitreg, Robert de Gloucester) .